”Aiud! Monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt!”
Mircea Vulcanescu
S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care le termina in 1925.
A ocupat numeroase demnitati publice
Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.
Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.
Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.
Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.
Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : „Sa nu ne razbunati!”.
„Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.
Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica.
Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.
-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : „Spuneti-i Aninii sa ma ierte !” (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)
Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu.
Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.
Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.
Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Inchisoarea Aiud |
Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.
Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.
(conform Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)
Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)