Buna cuviință ne îndeamnă ca, atunci când mergem la cineva, să nu ne ducem cu mâna goală ci
cu un dar. Darul, când este făcut cu inima curată, ne reprezintă, poartă în el ceva din noi, şi ne
ajută să ne deschidem către cel căruia îl dăruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, făcut cu
aceeaşi sinceritate, se realizează cu adevărat comuniunea dintre cei care dăruiesc.
Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. De aceea este firesc ca, adunându-ne
în Biserică, să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre pentru ca, apoi, în cadrul Sfintei
Liturghii, să primim, la rândul nostru, de la Dumnezeu o mulţime de daruri, culminând cu însuşi
Trupul şi Sângele Lui, şi să intrăm astfel în comuniune deplină cu El. Darurile noastre la Sfânta
Liturghie sunt pâinea şi vinul, după cum ne-a învăţat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea
de Taină (Matei 26, 26-29).
Pâinea şi vinul au o semnificaţie adâncă.Ele sunt alimente esenţiale, proprii omului. Sunt proprii
omului deoarece nu sunt luate ca atare din natură, ci obţinerea lor necesită un efort special de
prelucrare. Sunt alimente esenţiale pentru că ne întreţin şi ne bucură viaţa biologică şi, de aceea,
ca imagine a întregii hrane, ne şi simbolizează viaţa.
Aşa dar, aducând pâine şi vin la Sfânta Liturghie noi aducem şi îi dăruim lui Dumnezeu propria noastră
viaţă, ne dăruim pe noi înşine şi aceasta este cel mai preţios dar pe care-l putem face. „Vrei să afli,
spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea să oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferă-te pe tine însuţi.
Căci ce cere de la tine Domnul dacă nu pe tine însuţi? Pentru că în toată creaţia de pe pământ n-a făcut
nimic mai bun decât pe tine”.
Sfântul Nicolae Cabasila subliniază că viaţa noastră este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la
Sfânta Liturghie, pentru că darul ce-l primim în schimb este tot viată. Îi dăm lui Hristos pâinea şi vinul
menite să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi
Sângele Lui. În schimbul vieţii vremelnice noi dobândim viaţa veşnică, însuşi Trupul şi Sângele
Mântuitorului.
Prin actul nostru de dăruire recunoaştem că viaţa cea adevărată este la Dumnezeu.
Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viată în sine, pentru că Dumnezeu, şi nu caloriile, este
principiul vieţii. În lumea căzută diavolul a reuşit însă să acrediteze ideea că omul trăieşte numai
cu pâine „făcând această minciună un adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în
discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei. medicinii şi poate chiar al
religiei”. Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o adresează lui Iisus, în
pustiu (Mc. 4,3, Lc. 4,3). Dar Mântuitorul dărâmă această amăgire a diavolului încă de la
începutul propovăduirii Sale, arătând că: „ Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul
care iese din gura lui Dumnezeu „ (Mt. 4,4; Lc. 4,4). Iar Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul
divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartă şi pentru cine crede că aceasta este sursa
vieţii şi o primeşte separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea.
Aşa dar, Dumnezeu este sursa vieţii şi, de aceea, pâinea cea adevărată „care se pogoară din cer
şi dă viată lumii” (In 6,33) este însuşi Hristos. El Însuşi se numeşte pe sine „Pâinea vieţii” (In
6,35) pentru că este Cel ce ne ţine în viată şi ne dăruieşte viaţa cea adevărată. „Dumnezeu ne-a
dat viaţa veşnică şi această viaşă este în Fiul Său” (I In V,11).
Rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei exprimă acelaşi adevăr când îl numeşte pe
Hristos: „pâinea cea cerească, hrana a toată lumea”. Pâinea firească este, de fapt, numai o imagine a
Pâinii Vieţii, a lui Hristos care este hrana cea adevărată ce ne ţine în viaţă. Dependenţa noastră de
pâinea firească ne descoperă faptul că nu avem viaţa prin noi înşine, ci o primim din afară, ajutându-
ne astfel să ne înţelegem propria condiţie. Şi dacă, aşa cum am arătat, diavolul încearcă să ne facă
să credem că pâinea firească este cea care ne dă viaţă, Hristos ne descoperă că Pâinea Vieţii este
El Însuşi. Chiar mai mult „El de aceea S-a întrupat ca să ni se dea ca pâine cerească prin
Trupul Său, ca pâine văzută, mijlocitoare a celei nevăzute”.
Pâinea şi vinul aduse la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, întreaga creaţie pe care omul
a primit-o de la Dumnezeu în dar ca „hrană” ce îi asigură subzistenţa trupească şi pe care I-o
întoarce lui Dumnezeu, cu mulţumire, după o lucrare de împlinire a omului prin aceste elemente
şi asupra lor. Omul îşi împlineşte astfel demnitatea sa originară de preot al creaţiei.”
Definiţia principală, fundamentală, a omului este aceea de preot. El stă în centrul lumii şi o uneşte în
actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi împlinind lumea cu această euharistie el îşi
transformă viaţa pe care a primit-o de la lume în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El”.
Păcătuind, omul a încetat să-şi îndeplinească această menire închizându-se în lume şi
îndepărtându-se de Dumnezeu, Hristos a restaurat firea umană şi, implicit viaţa euharistică pe
care omul este chemat să o trăiască. În Hristos creaţia redevine un mijloc de comuniune cu
Dumnezeu prin primirea ei de la Dumnezeu şi prin oferirea ei lui Dumnezeu sub forma darurilor
de pâine şi vin care înglobează şi „sudoarea” omului, activitatea lui transformatoare asupra
creaţiei. Această oferire se face în Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Hristos, prin
jertfa sa, a oferit lui Dumnezeu tot ce se putea oferi.
Sfânta Liturghie este slujba în care credincioşii se afirmă ca persoane unite în Biserică. Ca
urmare darurile de pâine şi vin au şi o semnificaţie eclesială. Atât pâinea cât şi vinul, fiind
rezultatul unirii boabelor de grâu măcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un
simbol al unirii credincioşilor în Biserică. Acest aspect este scos în evidenţă de rugăciunea
euharistică cuprinsă într-una din primele scrieri creştine Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70
d.Hr.): „După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una,
tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăţia Ta””. Sfântul Ioan Gură de
Aur comentează în acelaşi sens: „După cum pâinea, deşi alcătuită din multe boabe, este, totuţi,
astfel unită încât boabele (de grâu) nu apar niciodată, ci, cu toate că sunt ele însele, deosebirea
dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii şi toţi cu Hristos”.
Pâinea şi vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintă, în
acelaşi timp, o jertfă adusă de Biserică şi o jertfire a Bisericii însăşi.
Am încercat să surprindem în cele de mai sus semnificaţia darurilor şi a oferirii lor în cadrul
Sfintei Liturghii. Aducerea lor la altar de către fiecare credincios reprezintă primul act al
participării efective a fiecăruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înţeles şi împlinit
de primii creştini.„În conştiinţa, în trăirea şi practica Bisericii primare, jertfa euharistică se
aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi ci se aducea de către toţi şi, deci, baza şi
condiţia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale”. De aceea cei lipsiţi de
orice mijloace aduceau apă pentru a putea participa şi ei la această jertfă. Pe de altă parte,
darurile celor opriţi de la Împărtăşanie pentru păcate grave nu erau primite.
În zilele noastre, din păcate, această conştiinţă s-a estompat. S-a răspândit în schimb obiceiul
aducerii darurilor doar în situaţii deosebite, de multe ori însă cu o percepţie de-a dreptul magică
asupra acestui act.
Dar experienţa ne dovedeşte că revenirea la practica normală, ca fiecare să-şi aducă darul său la
fiecare Liturghie la care participă, este posibilă. Preotului îi revine un rol esenţial ca, prin predici
şi cateheze, să-i ajute pe credincioşi să ajungă la o înţelegere justă a semnificaţiei aducerii la altar
a darurilor de pâine şi vin şi să-i îndemne continuu spre aceasta.
CategoriiFără categorie
