CEL ce doreşte să se mântuiască, trebuie să aibă inimă înfrântă şi aplecată spre pocăinţă după cuvântul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). În acest fel de frângere a inimii poate omul să treacă nestingherit şi fără de împiedicare peste viclenele urzeli ale mândriei diavoleşti, a cărui întreagă grijă stă în aceea, ca să tulbure duhul omului, ca apoi în tulburare să semene neghinele sale după evangheliceştile cuvinte: Doamne, oare n-ai semănat Tu seminţe bune în ţărâna Ta? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta (Matei 13, 27-28).
Iar când omul se străduieşte să aibă întru sine inima smerită şi gând netulburat, atunci toate urzelile vrăjmaşului rămân nelucrătoare, căci unde este pacea gândurilor, acolo odihneşte însuşi Domnul Dumnezeu. Iar începutul pocăinţei se naşte din temerea de Dumnezeu şi luarea aminte de sine, cum spune Sfântul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luării aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama păcii lăuntrice”. Pacea lăuntrică însă dă naştere conştiinţei care face acest lucru şi atunci sufletul, aflându-se ca într-o apă curată şi liniştită, vede nefrumuseţea sa. Şi astfel iau fiinţă începuturile şi se pun temeliile pocăinţei. Noi, în toată viaţa aceasta jignim măreţia dumnezeiască prin căderile noastre în păcat, şi tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna să ne smerim înaintea Lui cerând iertarea păcatelor noastre.
