Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”.
Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara.
Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine.
Cu toate acestea, diavolul cel viclean a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii
împăraţi ai Romei, Diocleţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.
Pentru că Sfântul Nicolae nu a respectat acest edict a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Dar chiar şi în temniţă fiind Sfântul nu s-a lepădat de Hristos ci îi întărea pe toţi întru mărturisirea lui Hristos şi îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.
În urma libertăţii date creştinilor de către Constantin cel Mare şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Dar în urma persecuţiilor sângeroase ale împăraţilor păgâni vrăşmaşul mântuirii neamului omenesc a găsit alte arme de luptă.
Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească şi piereau mulţi oameni din cetatea Mirelor.
Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti.
Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită.
Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capişti, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească învăţătura creştină, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii.
Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei.
Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.
Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscute cu adeverinţă.
Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască precum al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă.
Deşi iniţial fapta Sfântului Nicolae nu a fost prea bine văzută de către Sfinţii Părinţi el a fost iertat. Întorcîndu-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină la fel şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrâniseră în răutate.
După întoarcerea sa de la soborul a toată Biserica Sfântul Nicolae a ajutat poporul cetăţii şi cu alte ocazii.
Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură:
„Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”.
În adânci bătrîneţi, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică.
Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor.
Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie.
Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte cu totul şi cu totul deosebit pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.
Putem vedea acest lucru foarte clar de fiecare dată când privim un iconostas în biserici doar privind icoana dinspre miază-noapte; această cinste nu mai este dată decât Preacuratei Fecioare Maria şi sfântului al cărui hram îl poartă biserica respectivă. De acolo ne priveşte mereu Sfântul Nicolae.
Sa spunem cu totii acest imn spre slava Sfântului “Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”
