Marturisirea este o înfatisare, de bunavoie, prin grai, a faptelor rele, ca si a vorbelor si a gîndurilor. Ea este smerita, învinuindu-se pe sine, este dreapta, fara rusinare, hotarîta, si se face catre un duhovnic legiuit.
Marturisirea trebuie facuta de bunavoie
Asadar, si tu, frate:
1) Trebuie sa marturisesti, cu însasi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele si toate gîndurile tale rele. Am zis sa-ti spui pacatele cu însasi gura ta deoarece, chiar daca le-ai avea scrise ca sa nu le uiti, totusi ai datoria sa le citesti tu însuti duhovnicului tau. Cei care îsi scriu pacatele si, dupa ce au dat duhovnicului ceea ce scrisesera, pleaca fac rau si gresesc, iar marturisirea lor nu este desavîrsita. Si, pe viitor, sa înceteze cu acest lucru nepotrivit si sa-si citeasca ei singuri înscrisul cu pacatele lor.
Marturisirea sa nu se faca din sila sau nevoie, ci de bunavoie, de la sine, graind împreuna cu David: ,,Si din voia mea ma voi marturisi Lui.” Sa nu te asemeni si tu, în aceasta, împaratului
Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urma, magii sa-l talmaceasca, ci a cerut ca aceia sa-i spuna si visul, si talmacirea lui. ,,Deci, descoperiti-mi visul si tîlcuirea lui! (Daniel 2:6). Dar tu, spune mai întîi visul, adica pacatele tale, si atunci, auzindu-le, duhovnicul sa le îndrepte.
2) Marturisirea trebuie sa fie smerita. Trebuie sa te marturisesti cu smerenie, cu multa umilinta si cu inima zdrobita – precum si-a marturisit femeia desfrînata pacatele ei, precum Cananeanca si precum se ruga vamesul – pentru ca Dumnezeu sa primeasca marturisirea ta si sa-ti dea iertarea pacatelor. Fiindca „inima înfrînta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50:18). Aceasta smerenie si umilinta trebuie sa o arati înca si atunci cînd te mustra duhovnicul pentru vreun pacat al tau, pastrînd tacerea si fara sa te mînii, si nici taindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca si cînd ti-ar face-o Însusi Dumnezeu. Ce zic sa o primesti cu bucurie? Daca s-ar putea, ar trebui sa cazi la pamînt ca un vinovat si sa-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfatuieste Sfîntul Ioan Scararul: ,,Fii – si în purtare, si în cuget – ca un pacatos, la marturisirea ta catînd spre pamînt, si, de este cu putinta, sa scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieste, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul IV).
3) Marturisirea trebuie sa fie spre învinovatirea ta. Cînd te marturisesti nu trebuie sa învinovatesti pe unul sau pe altul, spunînd ca ei au fost pricina de ai pacatuit, dupa cum Adam a dat vina pe Eva, si Eva pe sarpe. Nu! Tu sa nu faci asa! Ci sa te învinovatesti numai si numai pe tine si vointa ta cea ticaloasa. ,,Daca vrei sa învinovatesti pe cineva – îti spune dumnezeiescul Gura de Aur (Omilia 51 la Matei) – învinovateste-te pe tine!” Si alcatuitorul Pildelor spune: ,,Drept este cel ce se învinovateste pe sine” (Pilde 18:17). ,,Pe sine” zice, si nu ,,pe altii”. Pentru ca nu cumva, cautînd sa-si împutineze cu marturisirea pacatele sale, sa si le sporeasca, adaugînd si învinovatirea. Iar ce sa spui duhovnicului, te sfatuieste Ioan Scararul: (Cuvîntul IV): ,,Spune si nu te rusina: A mea este izbitura, parinte, a mea este rana, ea este pricinuita de însasi lipsa mea de grija, si nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grija!”
4) Marturisirea trebuie sa fie dreapta. Trebuie sa te marturisesti întru adevarul si dreptatea inimii tale, aratîndu-ti toate pacatele, asa cum le-ai savîrsit, cu toate împrejurarile: locul, persoana, pricina, numarul pacatelor si felul lor. (vezi capitolul V al ,,Învataturii catre Duhovnic”, despre împrejurari. Numai ca numele persoanelor cu care ai pacatuit nu trebuie sa le arati.) Marturiseste-ti pacatele fara sa adaugi sau sa scazi ceva, fara sa spui jumatate din pacatele tale unui duhovnic, si jumatatea cealalta altuia, cum fac unii vicleni. Sa nu le spui cu cine stie ce cuvinte mestesugite – cu care în acelasi timp sa-ti ascunzi pacatele, cu scopul sa-ti micsorezi rusinea – ci sa le marturisesti simplu si drept, cu inima fara viclesug, si adevarat. Fiindca, daca te marturisesti cu viclesug si doar asa, pe deasupra, nu numai ca marturisirea ta va fi urîta înaintea lui Dumnezeu, Care iubeste pururi adevarul: ,,Ca iata adevarul ai iubit” (Psalmul 50, 7), ci înca si pacatele tale pe care le-ai marturisit vor încolti din nou în tine, dupa putina vreme, dupa cum încoltesc din nou si perii albi la acei batrîni care nu-i dezradacineaza, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni si tu, în aceasta privinta, cum spune David: ,,Ca un brici ascutit ai facut viclesug” (Psalmul 51:1).
5) Marturisirea trebuie facuta fara sa te rusinezi. Trebuie sa te marturisesti fara sa te rusinezi, fiindca rusinea pe care o capeti cînd te marturisesti îti aduce slava si har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah: ,,Este rusine care aduce pacate si este rusine care aduce marire si har” (Isus Sirah 4:23). Rusinea aceasta te face sa scapi de rusinea ce va sa fie în ziua înfricosata a Judecatii, potrivit cu Scararul (Cuvîntul IV): ,,Nu nesocoti marturisirea pacatului tau, pentru ca, prin rusinea de aici, sa scapi de rusinea de dincolo!”
De ce te rusinezi, pacatosule? Cînd savîrsesti pacatul nu te rusinezi, si acum, cînd cauti sa te scapi de el, te rusinezi? O nebunule! Tu nu stii ca rusinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci pacatul, îti da îndrazneala si nerusinare, iar cînd îl marturisesti îti da frica si rusine? Asa da marturie Sfîntul Ioan Gura de Aur: ,,Doua sînt acestea: pacatul si pocainta: în pacat – rusine si batjocura; în pocainta – lauda si îndrazneala. Dar satana rastoarna rînduiala si da la pacat îndrazneala, si la pocainta rusine. Tu însa sa nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru marturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric ca un parinte îmbunatatit l-a vazut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca sa insufle rusine pacatosilor care se marturisesc acolo. Dumnezeu nu ti-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca sa te rusinezi, ci un om, unul supus patimilor ca si tine, pentru ca sa nu te rusinezi. […] Iar daca – sa zicem – ai afla de la altii sau ai banui ca duhovnicul tau da pe fata altora pacatele tale, acest fapt sa nu te împiedice de la marturisire, fiindca este înselaciune a diavolului, cu care cauta sa-ti piarda sufletul. Tu sa mergi fara teama si marturiseste-ti pacatele! Iar daca acela le da pe fata altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca sa nu zic cu neputinta, sa o faca) el are sa dea socoteala înaintea lui Dumnezeu, pentru raul acesta pe care îl face. Iar tu, odata spovedit, esti pe deplin nevinovat si iertat de pacatele tale. Asa cum îti aduce la cunostinta Sfîntul Meletie Marturisitorul (Treapta 171): ,,Daca îti da în vileag si-ti defaima marturisirea, acesta va da socoteala lui Dumnezeu la Judecata, iar cel ce s-a spovedit ramîne întru totul nevinovat, si izbavit pe deplin de greselile lui.” În vechime, cei ce pacatuiau, stateau la poarta bisericii si-si marturiseau pacatele la toata multimea care intra în biserica, dupa cum spune Sozomen: ,,La început, asa au socotit preotii sa se arate multimii din biserica pacatele de catre cel ce se marturiseste, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, si canoanele 56 si 75 ale marelui Vasile spun acelasi lucru.) Un om drept ca Iov nu se rusina sa se marturiseasca în fata multimii, dupa cum ne vesteste el însusi: ,,Caci nu am dat înapoi fata de multimea gloatei, ca sa ma marturisesc înaintea lor” (Iov 31:34). Si tu, frate al meu, pacatos fiind, de ce sa te rusinezi, cînd te marturisesti unui singur om?
6) Pacatele trebuie sa fie aratate, fie aici, fie dincolo. Una din doua: sau aici, jos, trebuie sa-ti arati pacatele tale, frate, catre duhovnicul; sau, dincolo, înfricosatul Judecator le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor si oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. ,,Mustra-te-voi si voi pune înaintea fetei tale pacatele tale” (Psalmul 49:22). Ce zic, „judecator”? Însesi pacatele tale nemarturisite te vor mustra atunci si te vor da în vileag, la acel Scaun de judecata a toata lumea. ,,Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra” (Ieremia 2:19). Vezi si pe dumnezeiescul Ioan Gura de Aur care zice: ,,Acolo le vom vedea (greselile noastre), în fata ochilor, goale si descoperite, si vom plînge acolo, si va fi în zadar!” Vezi si marturia marelui Vasile, ca vom vedea atunci pacatele noastre, pe fiecare cum s-a savîrsit (în al optulea capitol al ,,Învataturii catre Duhovnic”).
Daca cumva vreun singur pacat va ramîne nemarturisit, ramîn neiertate si celelalte. Daca vei marturisi toate pacatele tale, dar vei ascunde, de rusine, numai unul singur, afla ca nu numai pacatele pe care le-ai marturisit ramîn neiertate, dar îti mai adaugi tie, pe deasupra, si un alt mare pacat, al pîngaririi celor sfinte, pentru aceasta tainuire, dupa cum spune, în ,,Cartea cea pentru marturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi si în ,,Mîntuirea pacatosilor”, unde se arata ca o femeie, desi si-a marturisit toate celelalte pacate la un cucernic duhovnic, nu si-a marturisit un mare pacat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a vazut cum iesea din gura ei cîte un sarpe pentru fiecare pacat marturisit. Iar la urma de tot, a vazut un sarpe mare cum si-a scos de trei ori capul afara din gura femeii, apoi iarasi l-a tras înauntru si nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toti ceilalti serpi care iesisera mai înainte s-au întors iarasi si au intrat în gura ei. Dupa moartea sa, acea nenorocita s-a aratat sezînd pe un înfricosat balaur, si i-a spus duhovnicului ei si fratelui ca a fost pedepsita fiindca nu si-a marturisit acel pacat. De aceea, si un oarecare dascal te sfatuieste cu întelepciune ca, daca vrei sa biruiesti pe diavolul care îti aduce rusinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel pacat de care te rusinezi mai mult.
7) Marturisirea se cuvine sa fie plina de hotarîre. Trebuie sa te marturisesti cu hotarîre, adica sa arati înaintea duhovnicului o hotarîre temeinica si statornica cum ca vrei mai bine sa mori de mii de ori, decît sa mai pacatuiesti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindca, daca nu iei o asemenea hotarîre în inima ta, putin îti va folosi zdrobirea inimii, si îngrijorarea si pocainta, cum spun îndeobste toti dascalii Bisericii. Pentru aceasta, cîti nu iau o asemenea hotarîre, au – ca sa zic asa – un picior la duhovnic, si altul în pacat. Se marturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarasi sa savîrseasca pacatul, asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, dupa ce a varsat, se întoarce iarasi la varsatura lui, si cu porcul care, dupa ce s-a spalat, se tavaleste iarasi în noroiul de la început. Acestia – dupa cum spune Sfintitul Augustin – nu reteaza pacatul, ci amîna aceasta pentru alta data. Ei se marturisesc doar din obisnuinta, asa, pentru ca vine – sa zicem – Pastele, sau Nasterea Domnului, sau pentru ca sînt în primejdie de moarte, si nu ca ar vrea cu adevarat sa taie pacatul din radacina. Citim la Pateric ca un parinte a vazut sufletele coborînd în iad cum cade zapada pe pamînt în mijlocul iernii. Si oare de ce aceasta? Nu pentru ca nu se marturisesc Crestinii, ci fiindca nu se marturisesc bine, cu hotarîrea de a nu mai pacatui; fiindca nu-si sfîsie inima cu o durere adevarata, pentru o îndreptare hotarîta, ci îsi sfîsie numai vesmintele, dupa cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasa si prefacuta durere. ,,Sfîsiati inimile, si nu hainele voastre!” (Ioil 2:13).
Si ce-ti va fi tie de folos, frate al meu, daca spui doar: Am pacatuit, ma pocaiesc! Un asemenea ,,am pacatuit” a spus si Saul (I Împarati 15:24), a spus si Iuda (Matei 27:4), dar nu le-a folosit. De aceea, si marele Vasile spune ca nu se foloseste de pe urma marturisirii si nu se marturiseste nicidecum acela care spune numai ,,am pacatuit”, dar staruie iarasi în pacat si nu-l uraste. Si spune ca nu trage nici un folos de pe urma nedreptatilor pe care i le-a iertat duhovnicul, daca el iarasi savîrseste nedreptati, ,,fiindca nu se marturiseste cu adevarat cel ce zice «am pacatuit», si pe urma staruie în pacat, ci acela care, dupa cuvîntul Psalmului, si-a aflat pacatul sau si l-a urît. Caci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, daca el face mereu lucruri primejdioase pentru viata? Tot asa este si cel ce înca face pacate, nu are nici un folos de pe urma pacatelor iertate de duhovnic” (într-o tîlcuire de catre Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocainta înseamna sa te hotarasti sa-ti schimbi viata. Sa nu spui: Daca am sa pot, am sa ma îndrept! – sau: Am voit sa nu pacatuiesc! Ci asa sa spui: Hotarasc sa ma îndrept! Vreau de astazi – cu vointa puternica, neschimbata si hotarîta – sa nu mai pacatuiesc, dupa cum nu vreau sa beau vreodata un pahar cu otrava, dupa cum nu vreau vreodata sa ma prabusesc într-o prapastie si dupa cum nu vreau vreodata sa ma omor.” Deoarece vointa omului nu poate sa ramîna tare fara ajutor dumnezeiesc, noi ti-am alcatuit o rugaciune prin care se arata cum sa ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei gasi la sfîrsitul învataturii a sasea, pentru pazirea de sine.
Se cuvine sa însemn aici ca se face si o a doua marturisire a propriilor pacate, pentru trei pricini: 1) daca cineva nu-si marturiseste pacatele cu împrejurarile si cu pregatirea cuviincioasa, cu întristarea si hotarîrea de a nu mai gresi si cu împlinirea canonului; 2) daca nu s-a îndreptat si nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; si 3) (dupa Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) daca – odata ce a cazut din nou în aceleasi pacate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi – spune, odata cu pacatele din urma, si pe cele dintîi, socotite ca niste radacini si pricini ale celor din urma, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii si smerenie.
Scris este în cartea ce se cheama ,,Învatatura pentru cel ce se pocaieste”, ca este un lucru foarte folositor daca îsi face cineva si o marturisire cuprinzatoare si de obste a tuturor pacatelor pe care le-a savîrsit în întreaga sa viata, dupa cum fac cei ce vor sa se preoteasca si cei ce sînt în primejdie de moarte, macar o data pe an si mai ales, daca se întîmpla sa mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzatoare marturisiri, se strîng laolalta toate pacatele, ca niste rîuri, si alcatuiesc o mare întinsa, sau sînt ca niste munti deasupra altor munti, încît par ca ajung pîna la cer, cum spune Ezdra: ,,Si greselile noastre s-au ridicat pîna la cer” (Ezdra, 9:6). Iar cel ce se marturiseste, vazîndu-le pe acestea dintr-o singura privire îngramadite laolalta, capata o mai mare rusinare, o suferinta mai mare, o mai mare smerenie si, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mîniat-o atîta de mult. Capata astfel o liniste deplina în cugetul sau, vestindu-i-se ca pacatele i-au fost iertate, si capata o mare înfrînare si piedica spre a nu mai cadea din nou. Se cuvine ca pacatosul sa primeasca cu bucurie canonul sau. […]
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire,
