Duminica samarineanului milostiv14 min read

Dumnezeiescul cuvant al Mantuitorului a vorbit astazi unui invatator e lege. Stim cu toti ca este foarte greu sa vorbesti celui care cunoaste ceva, si cu atat mai mult este greu sa vorbesti celui care invata pe altii.  Mantuitorul insa i-a adus acestui invatator de lege nu doar o informatie,  nu l-a invatat ceea ce invata si el, ci l-a invatat altceva mai adanc. I-a adus in fata constiintei sale cunoasterea de sine, l-a invatat cumva sa afle cine este si cine este el fata de ceilati oameni, ca noi nu ne putem cunoaste pe noi decat in relatie cu ceilalti.  La  aceasta cunoastere spre care l-a chemat Mantuitorul va ajunge acest invatator, sau a ajuns, si ajunge fiecare din cei care l-asculta, cum spune Mantuitorul: Mergi si fa si tu asemenea”.

 

Sfantul Luca ne spune cum acest invatator, unul din cei care talcuiau Scriptura Vechiului Testament, si mai ales poruncile date prin Moise poporului, acest carturar se apropie de Mantuitorul si-l intreaba ce trebuie sa faca pentru a dobandi viata de veci. Sfantul Luca ne spune inca de la inceput ca acesta nu a intrebat din adancul sufletului, dintr-o dorinta fierbinte de a

cunoaste calea spre mantuire si de a o urma, l-a intrebat, ne spune Evanghelia, ispitindu-L. Hristos Domnul cunoaste inima fiecaruia si stia, de buna seama, si cugetul fatarnic al invatatorului acestuia.

Dar Milostivul Domn al cerului si al pamantului nu S-a tulburat de necuviinta lui, ci S-a aplecat asupra lui precum se pleaca un doctor asupra unui bolnav, si l-a intrebat: ce este scris in Lege, cum citesti? 
Adica: din ceea ce ai citit si-i inveti pe altii, ce ai primit inima ta cu adevarat, in adancul ei? Ce invatatura a cuprins pe de-a-ntregul sufletul tau? Ce porunca ai simtit ca este calea cea adevarata spre mantuire? Si invatatorul ii raspunde: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau” iar “pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Raspunsul este cel adevarat, si de fapt acest invatator luase din cuvintele, din invataturile Mantuitorului decat din Scriptura Vechiul Testament, iar Iisus il incurajeaza: “Drept ai raspuns, fa aceasta si vei trai”. P
oate si din aceasta incurajare, poate si din darul cuvintelor Domnului, inima invatatorului cauta sa se schimbe si cauta un cuvant de indreptare: “Si cine este aproapele meu?”. Deci vedem ca el lasa prima porunca si cauta lamuriri pentru cea de-a doua. 
 
Prima porunca privea dragostea de Dumnezeu. Pe cat era posibil atunci, inainte de Pogorarea Sfantului Duh, cand harul lucra din exteriorul inimii omului, acest invatator implinea aceasta porunca, sau se straduia sa o implineasca. Atunci dragostea de Dumnezeu se intrupa in pastrarea credintei adevarate si mai putin in unire sufleteasca, reala, deplina a omului cu Dumnezeu, aceasta fiind cu putinta adevarat numai dupa intruparea Mantuitorului. Era mai simplu, si este si acum mai simplu sa verificam masura dragostei de Dumnezeu cu ajutorul celei de-a doua porunci, a dragostei de aproapele, caci cele doua una sunt, iar dragostea de oameni este mai usor de vazut.
Invatatorul de lege simtea, cum fiecare dintre noi simtim, ca nu implinim aceasta porunca a iubirii aproapelui, cum trebuie. Caci cel mai simplu semn sunt certurile si conflictele pe care fiecare, mai mult sau mai putin, dar in orice caz suficient de multe, astfel incat sa ne dam seama ca nu iubim cu adevarat pe cei de langa noi, chiar si pe cei care ne-am dori sa-i iubim. Si de fapt, el simtea in sinea lui, ca neiubind pe oameni, desigur nici iubirea de Dumnezeu nu poate sa fie deplina, ci este stirba, caci atunci cand nu iubim pe cel de langa noi, noi nu iubim de fapt pe cel pe care Dumnezeu il iubeste, si nu ne putem apropia de Parintele ceresc, nu-L putem primi in noi din tot cugetul nostru, daca nu-i primim pe toti oamenii pe care El ii poarta in dragostea Lui.
Si Mantuitorul ii va da o pilda pentru a-l aduce la acea cunostere de sine si a-l invata cum trebuie el sa iubeasca. 
 
Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon se afla un om cazut intre talhari. Ranit, acesta nu se poate ajuta singur. Pe langa el trec un preot si un levit. Preotul simbolizeaza Legea lui Moise, data lui Moise, care desi l-a descoperit Dumnezeu ca Unul si i-a aratat pe toti zeii si idolii paganilor mincinosi si falsi, plasmuiti de oameni, deci prin toate lucrurile bune pe care le-a dat legea lui Moise nu a putut sa-i mantuiasca pe oameni.  Levitul este un fel de diacon din ziua de astazi si el ii reprezinta pe profetii Vechiului Testament, care a vorbit de la Dumnezeu si despre Dumnezeu, l-au profetit pe Mantuitorul Hristos, dar nici ei nu au putut sa mantuiasca poporul.
Daca lui Dumnezeu ii este mila de cel care este cazut intre talhari, intre pacate, cei ce ii slujesc Lui desavarsit, cum ar trebui sa fie un preot si un levit, ar trebui sa impartaseasca acelasi sentiment de mila. Iata insa ca primii doi trecatori, preotul si levitul, trec dar insa fara a-l ajuta, il vad, dar il lasa asa. Iar Mantuitorul nu spune ca au pacatuit, si nici nu-i judeca. Ei s-au ridicat la cat se putea ridica Legea nedesavarsita a Vechiului Testament, in care smerenia si dragostea dumnezeiesti nu erau pe deplin descoperite si daruite omului. Abia samarineanului i se face mila.
Samarinenii erau locuitori ai Samariei, un neam amestecat care tineau randuielile legii lui Moise dar care ridicasera alt templu pe muntele Garizim. Stim si din alte locuri ale Evangheliei ca erau socotiti ca fiind cazuti de la credinta adevarata in Dumnezeu, si ei insisi se considerau gresiti. Acea femeie samarineanca i-a zis Mantuitorului: ”Cum, Tu care esti iudeu, ceri de la mine sa-ti dau sa bei apa?”.
Samarineanul insa a fost acela care s-a aplecat asupra lui cu dragoste si i-a legat ranile spre vinedecare. Si Mantuitorul , terminand pilda, il intreaba: “cine a fost aproapele celui cazut intre talhari?”. Raspunsul a venit, si era limpede: “cel care a facut mila cu el”. Asadar, dragostea de aproapele a descoperit cine este atunci aproapele, si intr-adevar dragostea descopera tuturor cine este cel de langa noi. Doar daca-l iubim pe cel pe care Dumnezeu ni-l scoate in cale, il descoperim pe el ca aproape, adica il recunoastem, si ne comportam ca frati, si impreuna-fii ai lui Dumnezeu.
Daca pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon ar fi fost cazut un frate al unuia dintre cei care treceau pe acolo, nu ar fi avut cu siguranta inima sa-l lase jos. Iar daca fiecare ne gandim ca in rugaciunile noastre il numim pe Dumnezeu Tatal nostru, ramane doar sa implinim ceea ce spunem, sa-i recunoastem pe ceilalti ca frati si ca fii ai Tatalui ceresc.
Daca dragostea descopera aproapele, ei bine si invers e valabil: aproapele ne descopera dragostea. Sfantul Antonie cel Mare spune limpede ca de la el este viata, de la cel de langa noi. Daca dobandim pe aproapele, pe Dumnezeu dobandim, iar daca smintim pe aproapele, lui Hristos gresim, caci intr-adevar apropierea intre doua suflete nu se poate face decat prin harul Sfantului Duh. Acest aproape pe care noi il sprijinim prin dragoste devine el insusi un ajutator al nostru. Fiecare stim ca de multe ori in viata, atunci cand daruim ceva, ne bucuram nespus de mult, si uneori simtim ca ne bucuram chiar mai mult decat am primi, si poate chiar mai mult decat acela care a primit acel dar al nostru. Si de ce? Pentru ca atunci suntem aproapele celui caruia ii daruim ceva si stim porunca: “mergi si fa si tu asemenea”.
Frati crestini, in cuvintele lor despre Evanghelia de astazi, doi mari Parinti ai ultimilor decenii, Mitropolitul Antonie de Suroj din Anglia si Parintele Constantin Galeriu, trecuti amandoi la Domnul, in predica arata diferenta intre modul cum este folosit acest cuvant: aproapele, de invatatorul de lege si de Mantuitor, nu este intamplatoare. 
 
Invatatorul intreaba: cine este aproapele meu? 
Iar Mantuitorul intreaba: cine este aproapele celui cazut intre talhari? 
Deci nu aproapele samarineanului. Pentru invatator, inainte de a cunoste legea dragostei adusa de Mantuitorul, deci pentru acest invatator, si pentru fiecare dintre noi care nu ne plecam cu adevarat lui Hristos, centrul existentei suntem noi, iar aproapele este cineva de langa acest centru, ex-centric, laturalnic, pe care-l folosim, il ajutam, dar care oricum nu este in centru. Intrebarea Mantuitorului este invers: cine este aproapele celui cazut intre talhari? Si vedem limpede ca centrul este cel cazut intre talhari, si nu sunt numai niste cuvinte puse diferit intr-o propozitie, ci sunt doua stari chiar contrare, dar care se aseamana doar ca forma. 
 
Sa luam de pilda, un tata si un fiu care seamana la chip. Daca spunem ca fiul seamana cu tatal am spus ceva firesc si ne pastram in adevar, dar daca spunem tatal seamana cu fiul, deodata am rasturnat adevarul, pentru ca nu fiul a nascut pe tatal, ca acesta sa-i semene. Ca forma este adevarat, dar asezarea celui care spune: tatal seamana cu fiul a parasit un cuget smerit si prin aceasta a parasit si adevarul.
Cuvantul ajutor nu este in general potrivit pentru cand ajutam pe cineva, cand facem o milostenie, o mila, cand il ajutam. Noi folosim acest cuvant, dar cumva, poate, fiind mai mult sau mai putin constient, ne punem tot pe noi in centru: ca eu il ajut pe celalalt. Facem o fapta buna, dar ramanem tot, intr-un fel, egoisti, si in centru fiind noi, nu numai pe aproapele il consideram laturalnic, ci si pe Dumnezeu. Aceasta asezare smerita de a-l pune pe aproapele si pe Dumnezeu in centru este insasi firea dupa care Dumnezeu a zidit lumea.
 
 Mantuitorul insusi a spuns ca “n-am venit ca sa fiu slujit, am venit ca sa slujesc”. Si stiti ca inainte de Cina cea de Taina, El insusi a spalat picioarele ucenicilor Sai. Si de fapt toti cei care s-au asezat cu adevarat in nevointa lor pe urmele lui Hristos, au facut asa: l-au pus pe aproapele sau pe Dumnezeu in centru, iar ei l-au slujit. In chip opus, s-au asezat multi dintre cei care au crezut ca-l urmeaza, dar au ramas la o morala, cum sunt sectantii, ori cum spunea Dostoievski despre caderea catolicismului, ca este Evanghelia rasturnata: ca forma asemanatoare, ca si continut exact opus. Bunaoara, Sfantul Pavel ne spune despre rugaciune, deci noi consideram ca ne rugam noi, ne spune ca atunci cand ne rugam, “insusi Duhul se roaga cu suspinuri negraite” – nu noi, ci El.
Deci acest cuvant credem ca este mai potrivit pentru a desemna relatia noastra cu aproapele: a-l sluji, si a-I sluji lui Dumnezeu. Si exemplul cel mai inalt al ajutorului sau slujirii, mai bine zis, a omului catre Dumnezeu este Maica Domnului. 
Ea a fost vasul ales, dupa cum bine stim, in care S-a intrupat Dumnezeu-Fiul. 
Dar mai cu seamna Maica Domnului nu a spus niciodata ca L-a ajutat pe Dumnezeu, ci a spus: “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul Tau”. L-a slujit pe Dumnezeu. Pentru ea centrul ei este Hristos, Fiul ei si Dumnezeul ei. Aceasta se vede si in icoane, in majoritatea Maica Domnului arata pe Fiul.
Si de fapt, in aceasta slujire a celuilalt ne ajutam pe noi. In ce sens? Pentru ca ajutandu-l, slujindu-l, ne impartasim de voia lui Dumnezeu si restauram chipul lui Hristos, Cel ce slujeste, in noi, chipul iubirii. Si asadar celuilalt trebuie nu sa-i cerem recunostinta pentru ca l-am ajutat, nu sa-l asteptam sa ne multumeasca, ci noi sa-i fim recunoscatori, ca prin el Dumnezeu ne-a apropiat de Sine, si Lui sa-I multumim ca ne-a trimis om, sa ne arunce, precum odata pe slabanog, in scaldatoarea iubirii.
Ai cui apropiati suntem noi? In primul rand ai Mantuitorului Hristos, care spune “n-am venit pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi“. Nu se pune pe Sine, ci ne pune pe noi in centrul slujirii Lui, al Intruparii si al vietii Lui.
Cazand intre talharii patimilor si ale ispitelor nu avem decat sa ne recunoastem ca fiind raniti si neputinciosi. Prin harul Duhului Sfant El ne vindeca ranile, si Sfintii Parinti au talcuit ca vinul si untdelemnul cu care samarineanul l-a oblojit pe cel cazut ca reprezentand adevarul – vinul – si mila – untdelemnul, mila adica iubirea.
Cand il iubim pe celalalt il ajutam, ori cand primim a fi iubiti si a fi ajutati in Hristos, atuncea urmam si noi situatia de astazi. Turnam sau primim a fi turnate peste ranile noastre untdelemnul milei, dar acest untdelemn nu se poate turna decat odata cu vinul, adica cu adevarul. Caci altfel, daca nu suntem in Hristos in milostivirea noastra, ori in dragostea noastra, ori in ajutorul nostru, acestea vor tine o vreme si apoi se vor stinge sau, mai rau, se vor transforma in patima.  Caci atunci cand o prietenie ori o dragoste ne indeparteaza de Hristos, aceea nu este dragoste, ci are doar forma dragostei, si iarasi, este opusul ei. Cel care nu-l ajuta pe prietenul său atunci cand are sa-l ajute cu ceva concret, nu-l ajuta sa se apropie de Hristos, acela nu-l iubeste, ci este un distrugator al sufletului. Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuieste cuvantul Mantuitorului care zice ca “ochiul daca te sminteste trebuie scos“, pentru a avea Imparatia cerurilor, ca referindu-se la prieteni. Daca un prieten care ne ajuta, nu ne ajuta si sa dobandim Imparatia cerurilor, dragostea lui este mincinoasa, caci cum spune Sfantul Pavel, dragostea nu se bucura decat de adevar. Iar vinul este acest adevar. Oamenii beau vin pentru a se intari, asa si sufletul omului are nevoe de adevar pentru a fi viu. Adevarul despre Dumnezeu, despre voia lui Dumnezeu cu noi, adevarul in relatiile noastre cu ceilalti oameni.
Frati crestini, mila si dragostea care au lipsit celor doi, si ne lipsesc si noua – si sigur ca de multe ori vedem, sau ni se pare ca lipsesc mai mult celor din jur, ca nu se pogoara asupra noastra – mila si dragostea sunt insa roadele, treptele de sus ale devenirii noastre ca oameni. La ele nu se poate  ajunge fara o radacina, fara a trece prin niste trepte de mai inainte. Un parinte din Sfantul Munte Athos, explica cel mai limpede de ce este lipsa de dragoste si de mila in societatea noastra. Si spune acest parinte ca smerenia este prima treapata a virtutilor, iar iubirea este treapta cea mai de sus. Si continua: de ce nu ne sfintim astazi? Pentru ca nu avem smerenie. Este o concluzie care desigur ca ne infricoseaza si ne sperie pe fiecare dintre noi, cat stim ca suntem tare departe de aceasta virtute dumnezeiasca, smerenia. Dar impotriva oricarei deznadejdi a noastre pamantesti, si impotriva oricarei deznadejdi absolute, tot Mantuitorul spune: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima”. Asadar, de la modelul samarineanului, cel care s-a ingrijit de trupul celui cazut, trebuie sa primim in mintea si inima noastra modelul celui care ne da vindecare si viata vesnica, Iisus Hristos. Si in vorbirea noastra cu noi insine: ce sa fac, ce-mi spune constiinta sa fac ca sa ma mantuiesc?, putem spune mai des, si sa credem ca, intr-adevar, aceasta este calea: sa invat de la Hristos. Doamne, invata-ma!
Daca intelegem, frati crestini, ajutorul ca pe o slujire, niciodata nu ne vom tulbura daca celalalt nu primeste ajutorul si slujirea noastra asa cum ne-am dori noi, cu multa dragoste. Celalalt ne poate ocari, celalalt ne poate batjocori, celalalt poate sa nu ne rasplateasca dragostea noastra cu dragostea lui. Daca doar il ajutam, vom inceta ajutorul, asa cum se intampla intre banci si datornici. Cel ce slujeste insa nu face asa, cel ce slujeste slujeste pana la sfarsit, caci el stie ca dragostea nu cere, ci se ofera, nu pretinde, ci daruieste si dragostea niciodata nu vrea sa-l jertfeasca pe celalalt, ci vrea sa se jertfeasca pentru celalalt.
Inainte de a spune aceasta pilda pe care am auzit-o in Sfanta Evanghelie, Mantuitorul le-a spus Apostolilor: “Fericiti sunt ochii care vad cele ce voi le vedeti, caci va zic voua multi prooroci si regi au voit sa vada ceea ce voi vedeti, dar n-au vazut si sa auda ceea ce voi auzit, dar n-au auzit”. Proorocii n-au cunoscut marea taina a slujirii lui Hristos, rastignirea Sa din dragoste, iar regii au condus, dar n-au stiut ca conducerea este taina slujirii. Aceste intelesuri sunt ale Lui, dumnezeiesti, El le stie, pentru ca I le-a daruit Tatal a le sti, si El le daruieste la randul lui celor care asculta cuvantul: “Mergi si fa si tu asemenea“. Un cuvant care se face cale catre El, si care ii ajuta pe cei care-l urmeaza sa devina, asa cum spune Sfantul Grigorie Palama, “dumnezei dupa har“, si nu mai putin, cum spune si Mantuitorul ca “acolo unde Eu voi fi, acolo sa fie si ei“. 
 
Amin.

 

Predica Parintelui Dosoftei (Manastirea Putna) 
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments