„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34)
Adevăratul samarinean este cel care se îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui
Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dănouăÎnsuşi Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul:„Din toţi pomii din rai poţi sămănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului sănu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16- 17).
Iată că atât prin uşurinţa legii, cât şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu săîntăreascăpe Adam împotriva păcatului, însăcu toată aceastăîngrijire, cu toată aceastăîndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a căzut şi nu a păzit porunca.
Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce sămai fac Eu şi ce ar folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a dispreţuit rânduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi întru osândă, ce sămai vorbesc cu dânsul de acum?”.
Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndatădupăcăderea sa în păcat, l-a
mângâiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mântuirea lui, adicăosteneala, sudoarea şi suferinţele, şi nu a încetat a face totul pânăce iarăşi a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încăşi mai mari decât cele pierdute.
Din acestea vedem îndeajuns cănoi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim, nici să-I nesocotim, ci încăînainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva păcatului, iar după căderea lor în păcat săarătăm o grijă mare pentru dânşii.
Căaşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzeascăsănătatea şi săpoatăînlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a căzut în boală, ei totuşi nu lasăun asemenea om fărăajutor, ci, mai ales atunci îi aratăcea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din boală.
Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sânge din Corint săvârşise un păcat aşa de greu, care nu se obişnuia nici la păgâni, totuşi nu l-a neglijat, ci mai vârtos l-a însănătoşit, desi acela era îndărătnic şi nu voia să asculte, nici nu a primit mijlocul de mântuire. Şi l-a făcut atât de sănătos, încât iarăşi a putut fi unit cu trupul Bisericii. Când acela a păcătuit, Sfântul Apostol na zis întru sine: „Ce sămai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neîndreptat, a săvârşit o încălcare de lege şi nu voieşte săse lase de necurăţia sa. Iar pe lângăacestea, el este îngâmfat şi mândru şi prin aceasta face rana sa netămăduită, de aceea îl vom lăsa în voia lui şi-l vom părăsi”.
Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă pentru acela, când l-a văzut pe marginea răutăţii, şi n-a încetat de a-l înspăimânta şi a-l pedepsi, şi el însuşi şi prin alţii. El a făcut şi a căutat toate pânăce l-a adus la cunoaşterea păcatului său şi la simţirea nelegiuirii sale şi, în fine, l-a curăţit de toatăpata.
Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca, cap. 10), care a arătat atâta grijăpentru cel rănit. Levitul trecuse pe lângădânsul, asemenea şi fariseul, şi niciunul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au lăsat săzacăfărăcompătimire şi au trecut mai departe.
Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legăturăcu cel nenorocit, n-a trecut pe lângădânsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casăde oaspeţi şi a dat şi a făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.
El n-a zis întru sine: „Ce treabăam eu cu omul acesta, eu sunt samaritean şi nu am nimic comun cu dânsul. Pe lângăaceasta, cetatea este încădeparte şi el nu este în stare de a merge acolo; de voi rămâne cu dânsul, aşputea şi eu cădea între tâlhari, ba încăaşputea fi socotit făptaşal nelegiuirii săvârşite aici”. Căci unii, în călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el, nu pentru că n-ar avea milăde el, sau că n-ar voi săcheltuiască cu dânsul, ci de frica de a nu fi traşi înaintea judecăţii, şi a fi ei înşişi bănuiţi căar fi ucigaşi.
Totuşi, samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fărămultăgândire l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie, nici de cheltuială, nici de nimic altceva.
Deci, dacăsamariteanul a fost atât de plin de dragoste şi atât de compătimitor către un om
necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăţi când nu ajutăm pe fraţii noştri în vreo nenorocire încămai mare?
Căci cei căzuţi în păcate sunt mai nenorociţi decât acela; căci păcatele şi prihănile sunt mai
cumplite decât toţi tâlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi în ele mai cumplit decât aceia. Ele
răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi sufletul, şi dupăce le-au pricinuit mii de răni, îi lasăsăzacăîn prăpastia necucerniciei şi se duc de acolo.
La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fărăcompătimire pe lângăo privelişte atât de vrednică de tânguire. Şi chiar de ar face alţii aceasta, tu sănu o faci.
Sănu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am muiere şi copii, aceasta se cuvine preoţilor!”. Iată,
samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un câştig mare.
Deci, când vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecăacesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu din boala sa şi nu întreba pentru ce alţii pregetă.
Când vezi o bucată de aur jos, negreşit nu întrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sârguieşti a întrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie săcugeti şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi căîn îngrijirea de dânsul ai găsit o comoară.
Când torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii creştineşti, când îl legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare, şi aceastăsingură faptăva stinge întru tine multe pete ale păcatului.
Când vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lângădânsul fărăa-i da milostenie!
Aceasta este frumos şi bine. Dar şi când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă
dânsul, ci printr-un cuvânt prietenesc, ca printr-un frâu, opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de milostenie este mai bunădecât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur.
Ce zic eu: decât mii de talanţi? Nu!
Milostenia aceasta are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decât lumea.
Pentru dânsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.
Gândeşte deci la înălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l mântuieşti, şi nu vei pregeta a te îngriji de dânsul, adicăde sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, căci îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască.
Cine dăsăracului pune capăt foamei. Cine îndreaptăpe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mângâie sărăcia, celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul de la iad.
Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi săcâştigaţi o comoară; sănu pierdeţi deci acest câştig. De
aceasta nu văputeţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci aici n-aveţi altă
cheltuialăde făcut decât aceea a cuvântului şi a vorbei.
Însăcu totul împotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu numai de a
învinovăţi păcatele altora, ba încăa le şi dezvălui şi a le face cunoscute, fărăa le îndrepta.
Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci săle tămăduim.
Acest obicei rău, iubiţilor, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe rele.
Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fărăcuraj spre îndreptare, pe când descoperirea însuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi întăreşte duhul lor. Pentru aceasta,
sărăspândim ştiri care aduc obştei noastre cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri.
De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscutătuturor; însăde aflăm ceva rău şi păcătos, săîncuiem aceasta în noi şi sătindem ca să se dea uitării.
Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, şi nu pregetaţi a văîngriji de mântuirea lor, ci faceţi şi încercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în veşnicie, săne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreunăcu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor.
Amin.
Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh
din “Predici la duminici şi sărbători”
