Dumnezeu nu este niciodată absent cu adevărat, ci la felul în care percepem această absenţă.
Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?
Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu.
Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să Se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie.
O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El. Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în
timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem cu „sunt ocupat, îmi pare rău”, sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.
Al doilea aspect foarte important este acela că o întâlnire faţă către faţă cu Dumnezeu este întotdeauna un moment de judecată pentru noi. Nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie sau în contemplaţie fără să fim fie mântuiţi, fie osândiţi. Nu am în vedere aici termenii gravi precum cel de osândă veşnică sau cel de mântuire veşnică, deja dăruită şi primită, ci mă refer la acel moment care este întotdeauna unul critic, unul de criză. „Criză” vine din greacă şi înseamnă Judecată.
A-L întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune reprezintă un moment critic în vieţile noastre, şi slavă Lui că nu se face întotdeauna prezent în vieţile noastre de fiecare dată când o dorim, pentru că s-ar putea să nu fim în stare să îndurăm o asemenea întâlnire.
Amintiţi-vă de nenumăratele pasaje din Scriptură în care ni se spune cât de greu este pentru cineva să stea faţă către faţă cu Dumnezeu, de vreme ce El este Putere, El este Adevăr, El este Sfinţenie. De aceea, se cuvine ca primul gând pe care trebuie să-l avem atunci când nu percepem în mod tangibil prezenţa divină să fie unul de recunoştinţă. Dumnezeu este milostiv; El nu vine înainte de vreme, ci ne dă şansa să ne judecăm pe noi înşine, să ne înţelegem şi să nu venim înaintea Lui în acele momente în care aceasta nu ne-ar aduce decât osândă.
Aş dori să-ţi dau un exemplu. Cu mulţi ani în urmă, cineva a venit să mă vadă şi mi-a cerut să i-L arăt pe Dumnezeu. I-am spus că nu puteam, dar am adăugat că nu L-ar fi putut vedea chiar dacă mi-ar fi stat în putinţă să i-L arăt, tocmai pentru că eram de părere – şi încă o mai cred – că pentru a-L întâlni pe Dumnezeu trebuie să ai ceva în comun cu El, ceva care dă vedere ochilor tăi şi simţire simţurilor tale. Atunci m-a întrebat de ce credeam asta; ca răspuns, i-am propus să se gândească câteva clipe şi să-mi spună dacă există vreun pasaj în Evanghelii care l-a impresionat mai mult, pentru a vedea care era legătura dintre el şi Dumnezeu. Omul acela mi-a zis: „Da, este pasajul acela cu femeia prinsă în adulter, din capitolul 8 din Evanghelia de la Ioan”. Atunci eu i-am spus: „Bine, acesta este unul dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante pasaje. Acum aşază-te şi întreabă-te: cine eşti tu dintre personajele din scena respectivă? Oare Domnul sau măcar unul de-ai Lui, plin de milă şi de înţelegere şi plin de încredere în această femeie care se poate pocăi şi deveni o făptură nouă? Sau poate femeia prinsă în adulter? Eşti cumva unul din bătrânii care părăsesc locul în grabă fiindcă sunt conştienţi de propriile lor păcate sau unul dintre tinerii care zăbovesc acolo, aşteptând?”
S-a gândit câteva minute, apoi a zis: „Nici unul din aceştia; simt că sunt singurul iudeu care n-ar fi plecat de acolo, ci ar fi bătut-o cu pietre pe femeia aceea”. Atunci am zis: „Slavă lui Dumnezeu că nu-ţi îngăduie să-L vezi faţă către faţă”.
Acesta poate fi un exemplu-limită, dar cât de des nu recunoaştem situaţii similare în noi înşine? Nu refuzăm categoric cuvântul lui Dumnezeu sau pilda Lui, ci, într-un mod mai puţin violent, facem ceea ce au făcut soldaţii în timpul Patimilor.
Ne-ar plăcea să-I acoperim ochii lui Hristos, ca să-L putem lovi fără a fi ştiuţi. Şi oare nu facem aceasta într-o anumită măsură atunci când ignorăm prezenţa divină şi acţionăm potrivit propriilor noastre dorinţe şi toane, împotriva a tot ceea ce reprezintă voinţa lui Dumnezeu?
Încercăm să-I acoperim ochii, dar de fapt ne orbim pe noi înşine. Cum am putea intra în prezenţa Lui în asemenea momente? Putem, într-adevăr, însă numai prin pocăinţă şi prin străpungerea inimii; nu în felul în care vrem să fim primiţi imediat – cu dragoste, cu prietenie.
Priveşte la diferitele locuri din Evanghelie.
Oameni cu mult mai mari decât noi s-au ferit să-L primească pe Hristos. Amintiţi-vă de sutaşul care I-a cerut lui Hristos să-i vindece slujitorul. Hristos a zis „voi veni”, dar sutaşul a zis: „Ba nu, Doamne; ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui”(Mt. 8, 8). Facem noi aceasta? Ne întoarcem noi spre Dumnezeu şi Îi zicem: „Nu Te arăta în chip vădit ochilor mei. Căci pentru Tine destul este să spui un cuvânt, şi voi fi tămăduit. Este destul pentru Tine să rosteşti un cuvânt, şi lucrurile se vor face potrivit cuvântului Tău. Aceasta este tot ceea ce doresc acum, şi nimic mai mult”.
Sau gândiţi-vă la Petru stând în barca sa, după ce au prins toată mulţimea aceea de peşte, când a căzut în genunchi, zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”(Lc. 5, 8). I-a cerut Domnului să iasă din barca lui pentru că se simţea smerit – şi aceasta, pentru că dintr-o dată a fost pătruns de măreţia lui Iisus. Facem noi vreodată aceasta?
Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.
Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?
Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta.
În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu?
A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu.
Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.
Mai sunt şi alte feluri în care Dumnezeu este „absent”. Atât timp cât noi înşine suntem reali, atât timp cât noi suntem cu adevărat noi înşine, Dumnezeu poate fi prezent şi poate face ceva cu noi. Însă din clipa în care încercăm să fim ceea ce nu suntem, nimic nu a mai rămas de spus sau de făcut; am devenit nişte fantome, nişte prezenţe fără realitate, de care Dumnezeu nu Se poate apropia.
Pentru a ne putea ruga, trebuie să ne aflăm în interiorul acelui loc numit Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este Împărat şi că trebuie să ne predăm Lui.
Să ne îngrijim măcar să aflăm care este voia Lui, chiar dacă nu suntem deocamdată în stare să o împlinim. Căci dacă nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum L-am mai putea întâlni?
Adeseori, ceea ce am dori să dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi să vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul cel de mult preţ (Mt. 13,46.). Dar cum altfel l-am putea dobândi? Dar vrem cu adevărat să-l dobândim?
Oare nu se întâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când, datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă pe care o are cel iubit? Într-o axiomă a lumii antice: „Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni”.
Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot ce-l înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre, care este atât de încărcată de umbre.
Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.
Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine: pe cine învinovăţim de fapt?
Întotdeauna Îl învinovăţim pe El, de fiecare dată Îl acuzăm pe El, fie că I-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea altor oameni: Îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat.
Uneori suntem ceva mai „evlavioşi” (dar mai mult în ghilimele) şi zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credinţa, smerenia”. Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înşine, într-atât suntem de răbdători, încât Îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!
Nu este acesta adevărul? Pe când eram un tânăr preot, după o predică, una din multele pe care le-am ţinut într-o parohie, o tânără a venit la mine şi mi-a zis: „Părinte Antonie, cu siguranţă sunteţi un om neobişnuit de rău”. I-am răspuns: „Sunt, desigur, un om rău, dar cum de ţi-ai dat seama de asta?” Atunci ea a zis: „Fiindcă ne-aţi descris atât de bine păcatele, încât este cu neputinţă să nu le fi săvârşit la rândul dumneavoastră!” Bineînţeles, şocanta descriere a gândurilor şi atitudinilor rele de care vă vorbesc aici probabil că mă reprezintă pe mine şi nu pe voi, dar poate că în unele din ele vă recunoaşteţi, într-o măsură oricât de mică, şi voi.
Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să ne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcătoşi în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceea ce Îi putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră disperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu să ne poată primi – prin pocăinţa noastră şi în mila şi iubirea Lui.
Încât, chiar de la început, rugăciunea este efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu neîndrăznind să ne apropiem, ştiind că dacă Îl întâlnim prea curând, înainte ca harul Lui să ne îngăduie să-L întâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii.
Iar tot ceea ce putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviinţa, cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dumnezeu de care suntem în stare, cu toată atenţia şi dedicarea noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi prin care vom putea să-L întâlnim faţă către faţă – dar nu spre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.
Aş vrea să amintesc parabola Vameşului şi a Fariseului. Vameşul vine şi stă în spate în biserică. Se ştie osândit; ştie că din perspectiva justiţiei, pentru el nu mai este nici o şansă, fiindcă este în afara împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţia dreptăţii sau a iubirii, de vreme ce nu aparţine nici uneia dintre ele.
Dar, în viaţa crudă, violentă şi schimonosită pe care o duce, a învăţat un lucru de care Fariseul cel drept n-are habar. Anume, a învăţat că într-o lume a competiţiei, într-o lume a animalelor de pradă, într-o lume plină de cruzime şi de neomenie, singura speranţă pe care o mai poate aştepta cineva este un gest de milă, un act de compasiune, un gest cu totul neaşteptat, care să nu izvorască din datorie sau din relaţiile fireşti şi care va suspenda acţiunea lumii crude, violente şi nemiloase în care trăim.
Tot ceea ce ştie, de pildă, din propria lui experienţă de jecmănitor, de cămătar, de hoţ şi-aşa mai departe, este că sunt momente în care fără nici un motiv, fiindcă aceasta nu ţine de gândul lumii, el a iertat o datorie, fiindcă dintr-o dată inima sa a devenit fragedă şi vulnerabilă; sau că într-o altă ocazie va renunţa să mai arunce pe cineva în temniţă doar pentru că un chip îi va fi amintit de ceva sau o voce îi va fi atins inima. Nu este nici o logică în asta. Nu aşa gândeşte lumea şi nu acesta este felul în care se poartă el în mod obişnuit.
Este o izbucnire, ceva cu totul lipsit de sens, o presiune căreia nu-i poate rezista; şi poate că mai ştie şi cât de des a fost el însuşi salvat de la o mare năpastă prin intervenţia neaşteptatei şi imposibilei compasiuni şi iertări. Şi iată-l stând în spate, ştiind că lumea dinlăuntrul bisericii este una a dreptăţii şi a milei divine, faţă de care el este un intrus şi în care nu poate intra. Cu toate acestea, ştie din propria sa experienţă că imposibilul este cu putinţă, şi de aceea spune: „Ai milă, ridică porţile dreptăţii, desfă piedicile religiei, coboară-Te în milostivirea Ta până la noi, cei care nu avem nici un drept să fim iertaţi ori lăsaţi înăuntru”. Şi mă gândesc că acesta este locul din care ar trebui să plecăm de fiecare dată.
Poate că îţi aminteşti de cele două pasaje din Sfântul Pavel în care se spune: „Puterea Mea se arată în slăbiciune”(2 Cor. 12, 9-10; 13,4). Slăbiciunea de care este vorba aici nu este aceea pe care o manifestăm atunci când păcătuim şi Îl uităm pe Dumnezeu, ci acea slăbiciune prin care te arăţi cu totul mlădios, pe deplin transparent, cu desăvârşire predat în mâinile lui Dumnezeu. Căci de obicei ne străduim să fim puternici şi să-L împiedicăm pe Dumnezeu să-Şi manifeste puterea.
Îţi mai aduci aminte cum ai fost învăţat să scrii când erai mic. Mama ţi-a pus un creion în mână, ţi-a luat mâna ta în a ei şi a început s-o mişte. Iar fiindcă nu aveai nici o idee în legătură cu ceea ce voia să facă, ţi-ai lăsat mâna complet liberă în mâna ei. Acesta este lucrul pe care-l înţeleg prin puterea lui Dumnezeu ce se arată în slăbiciune.
Te poţi gândi la asta ţinând cont de felul în care lucrează pânza unei ambarcaţiuni. O pânză poate prinde vântul şi poate fi folosită pentru manevrarea unei bărci numai pentru că este atât de moale. Dacă în loc de o pânză pui o scândură tare, nu vei mai reuşi să-ţi conduci barca; slăbiciunea pânzei este cea care o face atât de receptivă faţă de vânt.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru mănuşa de armură şi mănuşa chirurgicală. Cât de tare este prima, şi cât de subţire este a doua, şi totuşi, în nişte mâini pricepute poate săvârşi minuni, tocmai pentru că este atât de fragilă.
Deci unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu încearcă să ne înveţe este de a înlocui cantitatea amăgitoare şi minuţioasă de forţă turbulentă cu care ne manifestăm în mod obişnuit, cu această slăbiciune a predării, a abandonării în braţele lui Dumnezeu. Îţi voi da un exemplu de astfel de situaţie.
Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul eliberării Parisului. Dintotdeauna, copiii săi mă urâseră fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten, dar după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru că fusesem prietenul tatălui lor. Unul din cei doi copii era o fată de cincisprezece ani, care într-o zi a venit să mă vadă în cabinetul meu (înainte de a deveni preot am fost medic) şi a descoperit că, pe lângă tot instrumentarul medical, aveam pe birou una din evanghelii. Şi, cu toată siguranţa pe care ţi-o dă tinereţea, îmi zise: „Nu pot să înţeleg cum este posibil ca cineva despre care se presupune că este un intelectual poate crede în astfel de lucruri prosteşti.”
I-am răspuns: „Ai citit-o?” Ea a negat. Atunci am spus: „Să ţii minte că cei mai proşti oameni sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiu nimic”. După aceasta, a citit Evangheliile şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: „De când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie”. Dar eu i-am răspuns: „Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum”.
După un timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de slabă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă îndrepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi El m-a părăsit”, însă eu i-am răspuns: .„Acum este timpul să faci altceva, încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt”.
Cuvântul „umilinţă” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conştienţi de asta.
Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar fi de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos.
El este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie. În ciuda degradării, transformând stricăciunea însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânţă o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o sută de ori mai mult pentru fiecare.
I-am spus acestei femei: „învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu”. Şi într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: „Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine”.
Aceasta nu este doar o povestioară care ilustrează cele spuse, ci o realitate; este slăbiciunea în care Dumnezeu Îşi poate manifesta puterea şi este situaţia în care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţa lui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu, însă de fiecare dată când stăm, precum vameşul sau precum această fată, dincolo de Împărăţia „dreptăţii”, doar în cea a milei, Îl putem întâlni pe Dumnezeu.
Încearcă să te gândeşti la absenţa lui Dumnezeu şi să înţelegi înainte de a putea bate la uşă – şi aminteşte-ţi că aceasta nu este doar uşa împărăţiei înţeleasă la modul general, ci că Hristos spune în mod concret „Eu sunt uşa” – că te afli în afara ei.
Dacă îţi petreci timpul imaginându-ţi că, într-un mod nefiresc, te şi afli în Împărăţia lui Dumnezeu, desigur că nu are nici un rost să mai baţi la uşă pentru a ţi se deschide. Negreşit, te uiţi în jur încercând să vezi unde sunt îngerii şi sfinţii şi unde e locaşul care îţi aparţine, şi când nu vezi altceva decât întuneric sau ziduri, poţi fi surprins, pe drept cuvânt, că raiul este atât de neatrăgător.
Trebuie deci să înţelegem că încă nu ne aflăm în rai, că suntem încă străini de Împărăţia lui Dumnezeu şi că, prin urmare, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: unde este uşa şi cum trebuie să batem în ea?
Mitropolit Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii
Editura Cartea Ortodoxă,
CategoriiMitropolitul Antonie de Suroj
