Până în ce punct poţi fi bun fără să ajungi să fi luat de naiv ?5 min read

Demnitatea ţine de conştiinţă. Adică noi trebuie să avem conştiinţa demnităţii, atât a demnităţii naţionale, cât și a demnităţii creştine. Adică noi facem parte dintr-un neam care este cel mai vechi popor din Europa, aici, pe teritoriul nostru, s-au găsit cele mai multe aşezări neolitice. Şi mai facem parte dintr-un neam, din familia lui Dumnezeu. Deci noi am fost înfiaţi, am fost introduşi în familia lui Dumnezeu. Asta este mai mult decât a fi înfiat de orice autoritate tutelară de pe Pământ. Deci să prindem și această demnitate de a fi participant, de a fi introdus în familia lui Dumnezeu și înfiat aşa, nu ca un copil, ci chiar de acolo, fără să însemne nicio distanţă, fără să te simţi străin în familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să avem această conştiinţă a propriei demnităţi, care nu vine din calităţile noastre personale, ci vine din darurile pe care le-am primit de la neam și de la Dumnezeu. Şi atunci, când ai această conştiinţă a demnităţii și a darului, ai şi conştiinţa recunoştinţei. Adică, dacă ai primit un dar, tu trebuie să fii şi recunoscător, trebuie să te ridici la măsura darului. Conştiinţa demnităţii cere și răspuns. E și răspunsul tău să fii în familia lui Dumnezeu; nu poţi să-ţi faci familia de râs. Dacă eşti în familia lui Dumnezeu trebuie să reprezinţi cu cinste familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să te schimbi.

Aceasta este diferenţa între demnitate şi mândrie. Mândria este o minciună, este un furt, nu doar

intelectual, ci şi spiritual, atunci când îţi atribui ţie darul pe care l-ai primit. Adică inteligenţa şi frumuseţea şi cea sufletească şi tot ceea ce ai tu ai primit de la familie, din familie, din neam, de la Dumnezeu. Cum ziceam, când ai primit trebuie să şi dai înapoi şi trebuie să reprezinţi cu cinste pe cei care ţi-au dat aceste daruri. Mândria este, de fapt, a-ţi însuşi ţie ceea ce nu este, de fapt, al tău, ci ai primit, şi să te lauzi tu cu lucrurile pe care le-ai primit.

La fel cum smerenia nu se identifică cu defăimarea de sine [în sens de înjosire (bolnavicioasa) de sine – n.n.]. […] Care a fost smerenia lui Hristos? A fost aceea că, fiind El Dumnezeu în ceruri, slujit și slăvit de toţi, a renunţat la condiţia Lui şi a venit și Şi-a asumat condiţia noastră slabă şi sărăcăcioasă şi neputincioasă, măcar că nu era obligat. Putea să zică: <Nu sunt Eu vinovat, descurcaţi-vă, Eu v-am oferit tot, v-am oferit paradisul, voi aţi căzut, treaba voastră. Ce să fac Eu pentru voi, pentru prostia voastră?>. Dar Dumnezeu are logica aceasta a slujirii, nu a dominării. Şi smerenia Sa se vedea prin faptul că a venit şi Şi-a însuşit condiţia noastră ca să slujească la mântuirea noastră. Şi atunci smerenia, de fapt, se traduce într-o atitudine slujitoare.
Adică, dacă vreau să lucrez smerenia, nu trebuie să mă gândesc cum m-aş putea afirma pe mine prin smerenie, cum să dau de înţeles că sunt smerit… Nu. Dacă vreau să fiu smerit trebuie să slujesc celorlalţi. Să mă consider adus de Dumnezeu în lume ca să fiu în slujba celorlalţi. Şi să mă gândesc ce-aş putea să fac pentru cei de lângă mine. Cum a fost Dumnezeu. Dumnezeu, Care a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu a spălat picioarele omului. Şi spune: Voi ziceţi despre Mine că sunt Domn şi Învăţător şi bine ziceţi, că sunt. Dar Eu sunt între voi nu ca unul care este slujit, ci ca unul care slujeşte. Aşa trebuie să fim şi noi. Aşa să ne manifestăm smerenia. Şi atunci putem să fim şi smeriţi şi cu demnitate.

Iar bunătatea nu vine din naivitate, ci vine dintr-o superioritate. Când înţelegi că, de fapt, numai cu binele poţi să învingi răul din celălalt. Şi mai este o logică a credinţei, aceea de a câştiga pierzând. Deci trebuie să câştigi pierzând, ăsta este adevăratul câştig pe care omul bun îl dobândește. Când ai un lucru şi-l foloseşti pentru tine în mod egoist…, ce-ar fi dacă ar fi şi îngerii egoişti şi ar fi numai pentru ei?! Dar când te foloseşti de lucruri în mod egoist te izolezi acolo în singurătatea ta. În momentul în care începi să dăruieşti lucruri, pierzi lucrul ăla pe care îl puteai folosi tu pentru avantajele tale şi pentru confortul și plăcerea ta. Dar câștigi bucuria celuilalt. Câștigi seninătatea, zâmbetul, recunoştinţa celuilalt, care este o bogăţie mult mai mare decât satisfacţia pe care o ai tu. Şi atunci cel bun, cel bun întru cunoştinţă, care lucrează binele întru cunoştinţă, ştie că e bogat. Şi ştie că nu pierde. Şi ştie că nu-i prost.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments