Are rost sa mergem la biserica ?13 min read

Fiecare dintre noi are cunostinte sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul ca mergem la biserica. Pe chipul lor se vede o profunda neintelegere si uneori indignare care se exprima din cand in cand prin cuvinte de genul: „Hai sa zicem ca ti-ai facut o pasiune din credinta – fie. Dar ce rost are sa mergi la biserica, sa pierzi atata timp si sa risipesti atatea eforturi? Sunt si eu credincioasa, rugaciunile le fac insa in suflet. Dumnezeu este in sufletul meu si nu am nevoie de nici un ritual exterior. Aminteste-ti ce a spus nu demult comicul Mihail Zadornov: „Ca sa comunic cu Dumnezeu eu n-am nevoie de nici un intermediar!”
Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, exista doua modalitati: atacul si apararea. Nu este dificil sa formulezi o critica la adresa unei asemenea „filosofii” existentiale. In cele din urma, e suficient sa ai putin bun simt ca sa-ti dai seama ca societatea in care mascaricii (in limbajul de azi – „comicii”) sunt luati drept experti in domeniul teologiei si al vietii spirituale este grav bolnava. Boala ei consta pe putin in pierderea simtului umorului: societatea nu mai este capabila sa rada de faptul ca un bufon se urca la amvonul pro-povaduirii… in societatea de azi se considera drept serios un lucru de care faceau haz stramosii nostri la lasata secului…
Nu merita luata in serios nici declaratia ferma a „crestinilor” nostri nebisericosi ca L-ar avea pe Dumnezeu „in suflet”. E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vietii spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel: O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi (Gal. 4, 19); Sa va daruiasca… ca .sa fiti puternic intariti, prin Duhul Sau, in omul dinauntru, si Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre (Ef. 3, 16-17).
Daca aceste cuvinte: „Dumnezeu e in inima mea”, ar fi fost rostite de Sfantul Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumita greutate, intrucat ar fi fost expresia sincera a urmarilor nevointei lui. Atunci cand un pustnic spune ca a deprins rugaciunea launtrica necurmata si de aceea distanta pana la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare – cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplina.
Atunci insa cand auzim aceleasi cuvinte de la un oarecare, avem tot dreptul sa intrebam: in urma caror fapte duhovnicesti anume ati obtinut un astfel de succes? Dumnezeu este in sufletul vostru? Explicati-ne si noua ce cale a urmat rugaciunea voastra? Cat de des spuneti Rugaciunea Domneasca? Aud? Nu tineti bine minte Tatal nostru?… Nu-i nimic, atunci cel putin sa ne destainuiti cum anume traiti prezenta lui Dumnezeu in sufletul vostru? Ce roade ale darurilor Duhului simtiti in voi?
 Va ajutam cu o sugestie: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta. Blandetea, infranarea (Gal. 5, 22-23). Traiti asemenea simtaminte? Nu, nu este vorba de trasaturi de caracter, ci de daruri. Darul reprezinta ceea ce nu am avut inainte, ci apare o data cu renasterea duhovniceasca si intra in viata noastra, innoind-o!
 Nu v-aduceti aminte sa fi avut parte de o asemenea innoire?
Sunteti in stare sa distingeti in experienta voastra sufleteasca „prezenta lui Dumnezeu” de manifestarile sentimentelor umane obisnuite: simtul frumosului si al armoniei, simtul moral, bunavointa?Nu sunteti? Asta inseamna ca nu ati observat acel moment in care Dumnezeu, Creatorul Universului, a intrat in viata voastra si in sufletul vostru? E cu putinta oare sa nu observi asa ceva? Sau poate El nici nu a intrat?
 Nu cumva ati confundat credinta in Dumnezeu cu prezenta lui Dumnezeu? Stati putin – sunteti siguri ca aveti credinta? Credinta nu rezida intr-o simpla acceptare pasiva: „Bine, bine, sunt de acord, ceva de genul asta exista”… Credinta inseamna a nazui ca ceea ce a indragit sufletul sa se arate ca realitate. Credinta nu cedeaza in mod pasiv presiunii autoritatilor si argumentelor, ea este un imbold puternic: „Eu vreau, am nevoie sa fie asa!”
Credinta inseamna actiune. Ea constituie o nazuinta catre ceva ce se presimte deja, dar care inca nu a devenit o evidenta. Nazuinta care ne-a atins deja viata, s-a rasfrant asupra ei, dar n-a patruns-o in totalitate… Credinta este dorinta de o experienta noua. Cel ce spune insa ca: „Eu am credinta in sufletul meu”, pronunta aceste cuvinte cu o privire atat de inexpresiva, incat este greu de crezut ca a incercat vreodata macar o nazuinta catre Dumnezeu.
Nu se poate iubi fara manifestari concrete de iubire, fara gesturi adresate omului iubit. Asemanator, nu se poate crede fara manifestari exterioare ale credintei. Un trandafir care se ofera in dar femeii iubite, nu-i este, luat ca atare, de trebuinta. Aceasta floare ii este draga nu prin propria frumusete, ci prin faptul ca exprima masura iubirii celui care o daruieste. Florile cumparate si florile daruite invioreaza camera in mod diferit. Atunci cand un barbat afirma ca iubeste pe cineva si, totodata, nu face nimic in numele iubirii sale – nu cauta intalnirile, nu face cadouri, nu acorda timp ca sa comunice cu iubita, nu se sacrifica in nici un fel – asta inseamna ca pur si simplu se lauda in fata prietenilor deja indragostiti: chipurile, nu sunt mai prejos, am si eu o iubita!
Asadar, voi, care afirmati ca Dumnezeu este in sufletul vostru, ce ati facut pentru a curati sufletul vostru in asteptarea atat de miraculoasei Vizite? In ce fel si sub ce nume L-ati chemat? Cum il pastrati in Sinele vostru? Ce schimbari s-au produs in voi in urma acestei intalniri? L-ati indragit pe Cel cu Care v-ati intalnit? Si ce faceti in numele acestei iubiri? Daca aceste intrebari v-au deconcertat, atunci nu va socotiti macar mai presus de cei care fac ceva cat de cat pentru a fi cu Dumnezeu! Voi, care stati vesnic nemiscati, nu dispretuiti pe cei care merg, chiar daca se poticnesc uneori!
Asemenea intrebari se pot pune celui care isi justifica intreaga lene prin pretinsa lui „spiritualitate”. Dar si noi trebuie sa fim constienti de motivul pentru care mergem la biserica. Ce sa facem acolo pentru Dumnezeu? Dar „El” nu cere nimic pentru Sine – .EI nu are nevoie de nimic” (Cuvantul lui Meliton Filosoful catre Cezarul Antonin). Si atunci, inseamna ca trebuie sa facem un lucru de care avem chiar noi nevoie? Sa ascultam o predica? Pentru asta este suficient, azi, sa deschidem radioul. Sa ne rugam? Rugaciunea poate fi facuta oriunde si la orice ora. Mai mult, acesta este sfatul Apostolului: Rugati-va neincetat (I Tes. 5, 17). Sa aducem prinoase? In prezent, multi strangatori de danii se intalnesc pe strazi. Sa dam pomelnice? Ele pot fi trimise printr-o cunostinta. Sa punem o lumanare? Ea poate fi aprinsa in fata icoanei din casa. In cazul acesta, de ce totusi mergem la biserica?
Unii oameni spun ca pentru a se ruga se duc in padure, la malul unui rau sau al unei mari fiindca acolo, in Templul creat de Dumnezeu, ei simt mai bine maretia Creatorului si mai usor il pot proslavi. „Ce rost are – spun ei – sa intram, parasind Locasul sfant nemarginit, sub bolta joasa a bisericii creata de mana omului?”
Problema  prioritara a religiilor pagane consta in a afla ce fel de jertfe trebuie aduse zeilor, cand anume trebuie aduse jertfele, cine anume trebuie sa le aduca, prin ce ritual si caruia anume dintre zei…
In Evanghelie. in schimb, ne intalnim cu o situatie opusa. Daca paganii sunt preocupati de ce fel de jertfa trebuie adusa zeilor, Evanghelia vorbeste despre Jertfa pe care Dumnezeu a adus-o oamenilor. Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Mt. 20, 28); Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In. 3, 16).
Se intelege – Dumnezeu biblic este mai presus de Univers, incat nici nu poate fi vorba ca El sa devina mai slab dupa crearea lumii. Da, prin forta Sa, prin energia Sa, Dumnezeu sustine existenta cosmosului. Insa puterea lui nelimitata nu se diminueaza din aceasta cauza, si, deci, El nu are nevoie de recuperarea ei cu ajutorul oamenilor.
Motiv pentru care jertfele biblice sunt necesare nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Oamenii trebuie sa invete sa fie doar recunoscatori. Oamenii trebuie sa invete a ceda macar o parte din viata lor, din averea si din timpul lor si sa i le ofere Domnului. Nu pentru ca El ar avea nevoie de aceasta parte atribuita Lui, ci pentru ca oamenii sa se deprinda astfel cu iubirea care se jertfeste.
Contributia oamenilor la religie se estimeaza abia la a zecea sau la a suta parte. Principalul il constituie ceea ce aduce in ea Dumnezeu. Principalul consta nu in ceea ce fac oamenii pentru Dumnezeu, ci in ceea ce face Dumnezeu din iubire pentru oameni. Principalul in religie consta nu in ceea ce aduc oamenii in Biserica, ci in ceea ce obtin ei prin ea.
Darul nostru pentru Dumnezeu il putem oferi in orice loc. Tot ceea ce fiinteaza in lume apartine oricum lui Dumnezeu. Exista insa o particica de existenta pe care Dumnezeu a cedat-o spre stapanire altuia. Este vorba de sufletul meu. Acel ungher din edificiul infinit al Universului care imi apartine numai mie. Depinde de mine in slujba carui scop voi pune libertatea mea cea daruita de Dumnezeu: in slujba lui Dumnezeu sau in slujba capriciilor si poftelor mele. Vom putea imbogati nemarginita putere a Domnului numai incredintandu-i propria noastra viata libera. De aceea. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50; 18). O asemenea jertfa poate aduce oricare dintre noi. in acest sens fiecare dintre noi este un preot, un sacerdot. Tot in acest sens trebuie interpretate cuvintele Apostolului Petru referitoare le faptul ca crestinii sunt un popor alcatuit din preoti (I Pt. 2. 9). Ca preoti avem dreptul de a intra in biserici, nu doar de a ne aduna in fata lor (in paganism templele erau numai salasuri ale divinitatii, nu loc de adunare a credinciosilor, si ca atare numai preotii consacrati aveau drept de acces inauntrul lor). Noi suntem preoti, fiindca putem noi insine sa chemam puterea simtitoare a Dumnezeirii in oricare moment al vietii noastre (imparate Ceresc!.. Vino si Te salasluieste intru noi). Suntem jertfitori, fiindca putem aduce lui Dumnezeu singura jertfa placuta Lui. Nimeni nu poate, in locul meu, sa aduca drept jertfa lui Dumnezeu vointa mea. Numai eu o stapanesc si numai eu pot s-o aduc in fata altarului Dumnezeiesc. De unde indemnul adresat ortodocsilor la fiecare slujba: „Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. Sa facem juramantul de credinta si sa spunem: „Doamne, fie voia Ta, nu a mea! Iti multumesc pentru tot ce aduci in viata mea! Lasa-ma sa Te slujesc cu fiecare suflare de-a mea!” Acest lucru se poate face oriunde.
Asadar, ceea ce putem noi sa aducem ca jertfa lui Dumnezeu se afla intotdeauna in posesia noastra, iar pentru a putea sa aduca jertfa crestinul nu are nevoie de biserica. Religia contine insa nu numai ceea ce daruim noi. Mai important este ceea ce primim. Important este nu pentru ce II cautam pe Dumnezeu, ci pentru ce ne cauta El pe noi.
Pentru ce venim de mai multe ori in biserica si adresam lui Dumnezeu o rugaciune – acest lucru este bine cunoscut… De ce insa Dumnezeu ne cauta pe noi? Vrea El sa ne ia ceva? Sau sa ne dea ceva? La ce indeamna cuvantul Lui: Veniti Ia Mine toti cei osteniti si impovarati (Mt. 11, 28)? Indemnul nu are o continuare de genul: „Si imi dati cutare sau cutare…” Aceasta invitatie se incheie cu o promisiune de alt gen: ea spune ce anume va aduce Dumnezeu celor care ii vor da ascultare: si Eu va voi odihni pe voi… veti gasi odihna sufletelor voastre (Mt. 11,28-29).
Prin urmare, Dumnezeu ne cheama la El ca sa ne dea ceva noua. Ce anume? Stiinta: invatati-va de la Mine (Mt. 11, 29) … Duhul: Luati Duh Sfant! (In. 20, 22). Iubire, pace si bucurie: ramaneti intru iubirea Mea; pacea Mea o dau voua… ca bucuria Mea sa fie in voi (In. 15, 9; 14, 27; 15, 11). Dar Hristos ne da noua si ceva cu totul de neconceput…
Ramaneti in Mine si Eu in voi… luati… Acesta este Sangele Meu, care pentru multi se varsa (In. 15, 4; Mc. 14, 22, 24). El ne da Potirul Euharistiei.
Asa ceva nu gasim acasa.
Va puteti inchipui un om care acasa citeste Evanghelia, ajunge la pagina unde este descrisa jertfa lui Hristos si, umplandu-se de recunostinta, da fuga la bucatarie, scoate din dulapior o sticla de vin, din cosul pentru paine un baton proaspat, toarna vin in pahar si, frangand un coltuc de paine, spune: „Doamne, acesta este trupul Tau!”? Pana si protestantii inteleg ca o asemenea purtare este de neimaginat: este cu neputinta sa iei in mana un pahar de vin ca pe Sangele lui Hristos fara sa ai o binecuvantare si consacrare personala aparte – fiindca impartasania este un dar facut de Hristos noua, nu ni-l putem pregati singuri. Si ca atare merita sa mergem acolo unde Hristos da ceea ce este al Sau, fara sa ceara ceea ce este al nostru.
Asadar, mergem la biserica pentru a primi ceva. Biserica nu constituie decat niste ziduri ridicate in jurul Tainei Euharistiei. Taina consta in aceea ca oamenilor li se intinde o mana cu Daruri. De aceea frecventarea bisericii trebuie considerata nu o corvoada, ci un minunat privilegiu. Ni se ofera dreptul de a fi partasi la Cina cea de Taina. Ni se ofera posibilitatea sa devenim „partasi la Fiinta Dumnezeiasca”. Ni se ofera posibilitatea sa luam contact cu acea Energie pe Care nu este in stare sa o produca nici o centrala electrica din lume.
Cei care sustin ca nu au nevoie de biserica si nici de intermediari nu manifesta, probabil, nici un respect fata de cuvantul Evangheliei.
Dumnezeu ne-a cautat pe noi si ne-a gasit. Noi trebuie doar sa mergem si sa ne oprim in acel loc care este cat mai aproape de Dumnezeu, in locul in care El imparte cele mai minunate Daruri. Din moment ce Hristos ne intinde Potirul impartasaniei prin usile imparatesti ale bisericii, ce rost are sa repetam cu ingamfare: „Oricum, eu il am pe Dumnezeu in sufletul meu”?
Hristos a spus unde ne asteapta si ce doreste sa ne dea. El, Cel Vesnic, vrea sa ne intalneasca pe noi si sa Se uneasca cu noi in aceasta viata – ca sa nu fim in viata vesnica iremediabil singuri.
Instiintati fiind ca cineva ne asteapta in Piata Puskin, exista vreo ratiune sa pornim, ca sa ajungem la ora stabilita, spre strada L. Tolstoi? Daca intalnirea nu va avea loc, cine va fi vinovat? Se intelege – „Puskin”!
Cei ce spun ca nu au nevoie de intermediari in relatiile lor cu Dumnezeu, nu-si dau seama ca in biserica ii asteapta Acel Mijlocitor Care tocmai S-a jertfit in locul lor si i-a eliberat pe oameni de nevoia de a distruge ceva in lume pentru a hrani zeisorii cu roadele distrugerilor. Oare este asa de greu sa intinzi bratele ca sa cuprinzi in ele Darurile primite?

 

Andrei Kuraev
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments