În orice act pe care îl savârsim în viata, daca ne simtim linistiti, este dupa Dumnezeu, iar daca nu ne simtim linistiti, ci avem mustrari de constiinta, producându-ne cainta, este de la opusul lui Dumnezeu, de la diavol si acest act trebuie evitat si depasit.
Aceasta cainta pe care o simtim în urma unui act, ne face sa credem ca am încalcat ceva, am calcat peste ceva divin care este în noi, am calcat porunca lui Dumnezeu si am facut un pacat.
O persoana, daca greseste de mai multe ori, simte la început mustrare de constiinta si cainta, însa daca nu se opreste si merge mai departe în greseli, la un moment dat, i se stinge simtirea, se departeaza divinul din el, cade în nesimtire spirituala, asa cum spune psalmistul: “Omul în cinste fiind n-a priceput si s-a alaturat dobitoacelor celor fara de minte”… (Ps. 48, 21)
Însa, o persoana care, chiar daca a gresit de mai multe ori, dar de fiecare data se caieste si plânge pentru ceea ce a facut, la un moment dat se opreste de a face acte necuviincioase, ce-i produc cainta si mustrare de constiinta, traieste de acum înainte într-o continua cainta. Acum, acea “cainta continua si staruitoare” se transforma în “pocainta”. Omul se pocaieste de tot ce a facut rau în viata, îsi da seama de greselile facute si încearca o contrabalansare a lor cu o viata nobila, cu o viata receptiva la chemarea la pocainta pe care ne-o face Dumnezeu.
Pocainta nu înseamna numai parasirea pacatelor, ci si o lucrare continua în virtuti, pentru contrabalansarea pacatelor si depasirea lor.
Pocainta nu înseamna aderarea la o secta, ca apoi sa se spuna: m-am mântuit. Pocainta nu are sfârsit, nu are hotar. Adevarata este acea pocainta care se afla într-un continuu progres pâna în clipa mortii.
Referitor la “pocainta”, putem cadea în doua extreme:
a) Se poate zice: “Ma pocaiesc la batrânete!”; În primul rând, nu stim daca ajungem la batrânete, putem în orice clipa sa ne stingem. În al doilea rând, aceleasi preocupari pe care le are omul la tinerete, le are si la batrânete. Este foarte greu sa te schimbi dintr-o data. Schimbarea trebuie sa o începem de atunci când ne dam seama ca trebuie sa facem o asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinerete decât la batrânete, pentru ca atunci, ori este slabita, ori nu o mai avem deloc.
Deci pocainta trebuie sa o primim în acel moment când suntem constienti de valoarea ei si trebuie sa cautam sa-i gasim adevarata valoare tot timpul.
b) A doua extrema, în care putem cadea, este ignorarea totala a pocaintei, zicând: Pocainta este pentru calugari sau preoti. Aici iarasi este o mare greseala, deoarece toti suntem oameni, toti avem aceleasi legi ale firii si toti suntem raspunzatori înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane. Nu exista om care sa nu greseasca, toti gresim (I Ioan 1, 8), însa, nu toti ne caim sau – mai mult – nu toti ne pocaim. Dupa cum în fiecare om exista slabiciunea de a gresi, tot asa exista în fiecare om puterea de îndreptare. Si sfintii au gresit. Unii au gresit putin, dar s-au pocait foarte mult. Altii au gresit mai mult, dar si pocainta lor a fost foarte mare, încât au reusit contrabalansarea si depasirea greselilor cu fapte bune si virtuti. Greselile le facem permanent cu gândul si cu toate simturile: cu vederea, cu auzul, cu pipaitul etc. si, deci, nimeni nu este scutit de a gresi.
Exemplele clasice de pocainta sunt sfintii, pe ei trebuie sa-i urmam, caci ne arata drumul clar spre Dumnezeu; nu trebuie sa bâjbâim singuri.
Falsa pocainta este atunci când cineva adera la o secta si începe sa se laude si sa se socoteasca “pocait” si “mântuit”. Sau atunci când cineva încearca sa faca un bine, respectiv sa posteasca mai mult, sa se roage mai mult etc. si în acelasi timp divulga si se lauda. Prin lauda si mândrie pierde tot. Adevarata pocainta este când omul înainteaza în bine stiind numai el, duhovnicul si Dumnezeu.
În Biserica noastra crestina ortodoxa deosebim trei feluri de pocainta:
a) pocainta ca “Taina” sau “Spovedania”, în care omul se pocaieste de ceea ce a facut, marturisindu-si pacatele preotului si acesta îl dezleaga de ele;
b) pocainta ca “virtute” poate sa fie de moment, însa poate sa fie si continua, în toata viata omului;
c) mai exista si pocainta ca stare continua. La pocainta ca stare continua au ajuns Sfintii lui Dumnezeu, carora toata viata le-a fost o urcare continua în virtute, datorita umilintei în dragostea lui Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: mila, dragoste, cainta din tot sufletul.“Mila voiesc, iar nu jertfa”. El vrea sa-I aducem ca jertfa inima noastra curata, înfrânta si smerita. Are nevoie sa ne modelam inima, sa devenim buni, iertatori, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocainta crestina, facuta nu din frica de pedeapsa, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea vesnica.
Credinta trebuie sa fie o traire personala, sa o primim de buna voie, aproape sa intre ea singura si sa lucreze în noi, nu sa ne fie impusa. Sau daca ne pocaim si facem câtiva pasi în bine, trebuie sa-i facem cât mai discret, sa nu observe aproapele nostru.
Sa rugam deci pe bunul Dumnezeu sa ne dea tuturor pocainta cea adevarata în Duhul Sfânt.
AMIN !