„Dacă voieşte cineva să vină după Mine”17 min de citit

Cuvintele Evangheliei ne trimit cu mult în urmă, la acel: „Adame, Adame, unde eşti?” în care Dumnezeu mai face o încercare de trezire a sufletului la sfinţenia pe care omul o ciobise. Este chemarea cea dintâi şi cea de pe urmă a Domnului: aceea la mântuire, aceea la biruinţa Învierii. Sensul este cuprins în cartea Triodului în numeroase cuvinte duhovniceşti care luminează înţelesul chemării. „Ca să ridici blestemul lui Adam, ai luat fără întinare trupul nostru şi l-ai răstignit şi ai murit, Iisus Preabunule. Pentru aceasta şi cinstim cu cre-dinţă Crucea Ta”.

Căderea e datorată gustării celei amare, iar cu lemnul Crucii a golit întâi vrăjmaşul Raiul, pentru mâncare aducând moarte. O dată cu aceasta Edenul se încuie prin lemn, iar omul cel căzut caută pribeag şi zadarnic uşa Edenului, nemaiaflând-o. Ori Iisus Domnul vine să restabilească, să restaureze pe om în toate ale sale. Iată ce zice cântarea: „Numai cât s-a înfipt lemnul Crucii Tale, Hristoase, temeliile morţii s-au clătinat, Doamne; că pe Cel pe care L-a înghiţit iadul cu poftă, L-a eliberat cu cutremur. Arătat-ai nouă mântuirea Ta, Sfinte, pentru care Te slăvim pe Tine, Fiul lui Dumnezeu. Miluieşte-ne pe noi!”.

Este un catehism, dacă vreţi, al biruinţei celei înălţătoare, al cărui ax plin de Duhul Sfânt devine Crucea care, în mijlocul pământului aflându-se înfiptă, modifică într-un sens centrul pământului în sine, mutându-l şi înălţându-l în centrul liturgic al întregii creaţii, care devine Crucea-Altar. Hristos, Cel care cu mână de ţărână peste obraz a fost bătut, restaurează tocmai chipul celui care-L pălmuieşte. Noul Adam cel înviat, restaurând omul, restaurează întreaga creaţie pe care regele acesteia, cel făcut de mână divină, pentru că astfel numeşte Sfântul Irineu de Lugdunum pe Fiul şi Duhul Sfânt, ca mâini lucrătoare ale Tatălui, o trăsese cu sine în cădere.

Căderea, cu izvorul său vizibil în gustarea din lemnul ce avea să amărască întreaga fire omenească, purta însă în sine tăria înălţimilor angelice, acolo unde, cum arată Sfinţii Părinţi, se sălăşluise răul. Deturnarea de har şi de sens a binelui, pervertirea de cuvânt şi de lumină, răul hidos întruchipat de şarpe, avea să atragă pe om în cădere şi prin aceasta să-i împlânte în suflet moartea ca plată a păcatului. În afara acestui rău rămânea tocmai sau numai răul, care nu putea muri. Dar omul, omul se va întoarce mereu şi mereu în ţărână, iar sufletul la Dumnezeu Care l-a trimis, spre aşteptarea Judecăţii celei finale.

Toate citirile din Vechiul Testament, numite Pa-remii, din această săptămână, ca o mare parte din cele ale întregului Post, de altfel, vor sublinia tocmai această ducere în moarte generaţie după generaţie, dar o ducere plină de speranţă în cele făgăduite întâiei perechi de izgoniţi ai Raiului şi singuri izgonitori ai lor.

Ori Hristos vine să sfărâme moartea, chemându-ne pe noi (oare nu tocmai cu acest „să vină după Mine”?), chemându-ne, aşadar, pe noi din cămările iadului, spre desfătarea Împărăţiei cerurilor în pământul nemuririi. Condacul Duminicii grăieşte şi el: „Nu mai păzeşte încă sabia cea de văpaie uşa Edenului, că într-însa a venit minunata legătură: lemnul Crucii. Acul morţii şi biruinţa iadului s-au alun-gat, că de faţă ai stătut, Mântuitorul Meu, strigând celor din iad: «Intraţi iarăşi în Rai!» «Vino după Mine!»”

Ori această percutare în lumina creaţiei cu toate ale sale a străbătut cutremurător toate spaţiile, luând har de lumină, care micşorează întunericul, toate săltând astfel într-un teribil dans al mântuirii în jurul Altarului ceresc. Izbucnirea urma însă unei dureri ancestrale, căci, „văzându-Te toată făptura răstignit pe Cruce gol, pe Tine, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frică şi s-a tânguit. Soarele şi-a stins lumina şi s-a clătinat pământul. Pietrele s-au despicat şi catapeteasma Templului s-a rupt. Morţii din morminte s-au sculat şi puterile îngereşti s-au spăimântat. Dar făcătoarea de viaţă Cruce prin Înviere a devenit arma Împărăţiei, căci stau înaintea ta cetele fără de trupuri cutremurându-se, lemnule ce eşti de viaţă dătător, că pe tine a vărsat Hristos cinstitul Său Sânge, oprind sângele cel spurcat care se aduce demonilor spre pieirea zidirii”.

Crucea-Altar devenea astfel biruinţă asupra începătoriei răului, fără de care biruinţa nu ar încă-pea în vorbă, biruinţa profundă şi cea adevărată a Învierii. În dansul acesta uriaş încap şi îngerii, căci cu ei ai sfărâmat taberele demonilor. De aceea biruinţa aceasta aduce bucurie în planul făpturii spirituale mai cu seamă, căci astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ; căci se arată lumii semnul lui Hristos: întreit fericita Cruce, care izvorăşte celor ce i se închină ei har pururea cugetător. Această închinare cuprinde cer şi pământ, harul izvorând ca un torent care îneacă patimile şi pătimirile, îngerii, oştile îngereşti cu buna cucernicie înconjurând lemnul Sfintei Cruci, iar natura integrându-se şi ea în acest dans: „să salte şi să laude toate lemnele pădurii văzând lemnul Sfintei Cruci, cel de un nume cu ele, sărutat astăzi, pe care Hristos Şi-a înălţat capul”, precum profeţeşte dumnezeiescul David.

Dacă Hristos, pe Cruce fiind spânzurat, a clătinat făptura, Învierea Lui o reaprinde de Duh Sfânt, aprinzând-o prin Cruce, în Cruce. Hristos, rupând zapisul păcatelor, dă posibilitatea omului angajat în propria sa restaurare, şi aceasta şi prin Sfântul Post, să audă al II-lea îndemn al Evangheliei, nu însă înainte de a împlini una din cerinţele chemării celei dintâi: dacă voieşti.

Acest „dacă voieşte cineva” reatribuie omului libertatea lui dintâi în spaţiul căreia omul eşuase şi unde prea adesea poate eşua şi astăzi, căci într-o cântare a Utreniei Duminicii se zice: „Cu lemnul a golit vrăjmaşul Raiul, pentru mâncare aducând moarte. Iar lemnul Sfintei Cruci, înfigându-se în pământ, a adus oamenilor îmbrăcăminte de viaţă”. Încuiat-a şarpele prin lemn Edenul cel de demult, iar lemnul Crucii l-a deschis tuturor celor ce voiesc să se curăţească prin Post şi prin lacrimi. Deci, văzându-l pe acesta pus înainte, veniţi, credincioşii, să cădem la el, cu frică strigând: „Deschide, Cruce, porţile cerurilor celor ce te iubesc pe tine!”

Crucea devine, astfel, uşa Raiului cea pierdută prin cădere şi depărtare în vârtejul căderii, uşa din pragul căreia Hristos Domnul, în postura de neinvidiat a veşnicului cerşetor faţă de făptura Sa, cuprins de iubire nebună, strigă către noi: „să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa”.

Mereu Hristos Domnul Se smereşte, în veac purtând rănile Patimilor Sale. Cântarea Triodului spune: „Veniţi să mergem cu dragoste împreună cu Hristos la Dumnezeiasca Patimă, pentru ca, împreună cu Dânsul răstignindu-ne, să ne facem părtaşi Învierii Lui. Surpând mândria cea demonică, Hristos cheamă la smerenie şi Cruce, dăruind ca biruinţă finală Învierea.

Sfântul Ioan Cassianul vorbeşte despre două ţeluri ale credinciosului: unul apropiat, imediat, şi altul îndepărtat, de capăt de viaţă, care este însăşi mântuirea. Nici primul nu este străin de mântuire, dar se descoperă ca o simplă treaptă. Tot astfel cântările Triodului vizează ţelul prim al plinirii în lucrarea Postului: vederea, trăirea patimilor, pentru ca apoi „să cerem să vedem şi Învierea Ta” – punctul final al Postului.

Dacă dureroasa cădere a protopărinţilor s-a da-torat gustării celei amare, atât de des reamintita pe întreg cursul Postului, în ridicarea din prăpastia deznădejdii celei cumplite, aflarea mântuirii din pa-timile păcatului se face, iată, gustând din lemnul mântuirii. Dar aceasta presupune lepădarea de sine şi mai cu seamă asumarea Crucii. Când devin altfel eu cu adevărat eu?

O dată cu căderea, schizofrenia, ruperea aceasta nu priveşte doar relaţia dintre om şi Dumnezeu, om şi natură, ci şi trupul şi sufletul omului, iar în suflet ruperea între conştiinţa lui cea mereu voitoare de bine şi făptura sa mai mereu rămasă în sfera răului, căci „răul ce nu voiesc îl înfăptuiesc” – spune Sfântul Apostol Pavel, ori lepădarea de sine capătă sens ca lepădare a răului, luminându-ne cu virtuţile, câştigând curăţenia înfrânării şi numai aşa putând a ne apropia şi a ne închina Crucii. Pe măsură ce eu îmi asum crucea mea, mă lepăd de mine însumi. Pe măsură ce voiesc să voiesc voia Domnului, pe măsura împlinirii poruncilor, pe măsura împlinirii fericirilor şi potenţării la maxim a chipului lui Hristos, curăţat prin Botez, în mine, eu sunt la începutul asumării Crucii lui Hristos. Oricine s-a botezat în rânduiala ortodoxă a primit tainic şi împlini-rea Duhului. Şi dacă purcede apoi să împlinească poruncile, va ajunge să cunoască harul din duhul său. Oricât de mult înaintează omul în credinţă, oricât de binecuvântat ar fi, nu poate nicicând să afle mai mult decât a primit tainic prin Botez, Hristos fiind Dumnezeu desăvârşit. Noi din partea noastră nu putem să adăugăm mai mult acestui har, însă acestea ni se arată şi se împlinesc pe măsură ce împlinim poruncile dumnezeieşti. Prin urmare, tot ceea ce adăugăm după renaşterea noastră se află în noi, avându-şi izvorul în Dumnezeu.

Nu sunt decât două posibilităţi: iadul sau Treimea. Ori pe Cruce cu Hristos, ori în afara razelor ei, în iadul cel mai întunecat de singurătate, căci „ori cine care vrea să-şi scape viaţa sa, o va pierde” şi „ce foloseşte unui om să câştige lumea toată, dacă îşi va pierde sufletul său?” – ne zice Evanghelia de astăzi.

Aşadar, a fi Simion Cirineul sub Crucea lui Hristos, aceasta este menirea fiecăruia dintre noi. Preluând Crucea Domnului nu ne facem părtaşi nici trădării lui Iuda, nici strigătelor: „Sângele Lui asu-pra noastră şi asupra urmaşilor noştri”, căci sub Cruce nu poţi fi decât cu Hristos, iar Crucea devine a mea pe măsură ce eu mă asemăn din ce în ce mai mult cu purtătorul ei, Hristos Domnul. Ori, dacă nu voi semăna deloc cu chipul lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi Domnul nu mă va cunoaşte chip al Slavei Sale, nu va avea elemente cu care să mă identifice şi să Se identifice în mine. Şi atunci, nelepădat de mine şi de voia mea, voi fi lepădat de la Domnul şi Dumnezeul şi Judecătorul meu, în pră-pastia deznădejdii cumplite.

Sfântul Efrem Sirul numeşte pe tâlharul cel pocăit ca fiind prima floare roditoare a lemnului Sfintei Cruci. Abia tâlhari fiind, colegi de suferinţă cu Hristos, recunoscători ai Domnului dincolo de sângiuiri şi huliri, putem deveni noi înşine înfloriri ale Crucii, stavroflori şi stavrofori ai ei.

Evanghelia grăieşte mai apoi: „Dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evan-gheliei, o va mântui”. Triodul ni-i arată pe cei care s-au pus pe lespedea durerii pentru Hristos: Maica Domnului, ceea ce a zămislit bucuria prin glasul arhanghelului, stând lângă Crucea Ta, Doamne, ceea ce nu ştie de nuntă, şi văzând rănile Tale, Stăpâne, rănindu-se, a zis: „Vai mie, Fiul meu, eu care am scăpat întru naşterea Ta de durere, acum cu dureri mă chinuiesc”.

Plângerea aceasta face arc peste timp cu o altă tânguire din versurile Prohodului Domnului: „Ce vedere este aceasta, cum mori, Cel ce eşti Viaţa?”

Apostolii, temelia cea duhovnicească a Bisericii, vioara Bisericii cea cu douăsprezece strune, ca cei care au cântat dulce Cuvântul Înţelepciunii, „fac din Cruce plug dumnezeiesc cu care au arat pământul, făcându-l roditor şi odrăslind dreapta credinţă” – ne spune o cântare. Acestora să ne fie rugăciunea spre Domnul de a ne îngădui a vedea Patima Sa şi de a o lăuda în veci.

Maicii Domnului şi Apostolilor se adaugă Muce-nicii cei sfinţiţi: talpa şi măduva de Altar. Un lucru respirând, spre un lucru uitându-se, mucenicii cei purtători de chinuri o cale a vieţii plângând, adică moartea cea pentru Hristos, fiecare râvnind la sfârşitul altuia, o, minune, întrecându-se a răpi chinurile ca pe nişte avuţii, ziceau unul către altul: „De nu vom şi muri acum, dar tot vom muri şi vom sluji naşterea celei după datorie. Să primim, dar, nevoia ca pe o mare cinste, socotind lucrul cel de obşte ca şi cum ar fi al nostru, cu moartea cumpărând Viaţa”.

Oglindite în aceste trei dimensiuni duhovniceşti: Maica Domnului, Apostolii şi mai apoi Mucenicii, ne putem calcula, dacă vreţi, matematic aproape, coordonatele lepădării de sine:

1. asumarea rănilor lui Hristos: „Văzând rănile Tale, s-au rănit pe sine”;

2. asumarea vestirii lui Hristos, cu riscul păti-mirii pentru adevărul lor, un lucru respirând şi spre un lucru uitându-se, spre Crucea lui Hristos, moneda de mare preţ în cumpărarea vieţii veşnice, îmbibându-ne cuvintele mărturisirii noastre de Sângele Celui de pe Golgota Pătimirii şi Răstignirii, dar şi de al celor care, chinuiţi fiind cu torturi, s-au veselit, a mucenicilor altfel. Sau: Aceasta este Crucea cea cu trei părţi şi mare, care se vede mică, dar este ca cerul de înaltă pentru puterea sa şi ridică pe oameni către Dumnezeu, prin care binecuvântăm pe Hristos în veci.

Dacă întâiul registru al Crucii este restaurarea omului, iar cel de-al doilea îl considerăm a fi restaurarea creaţiei, recrearea ei în Hristos, care este atunci al treilea braţ al Crucii, cel care face din Cruce nod divin între pământ şi cer?

El se referă la ultima chemare a versetului Evangheliei: „şi să Mă urmeze pe Mine” – altfel spus, să se aşeze în umbra luminoasă a Crucii Învierii, pentru a nu mai da loc răului biruit deja în două ipostaze gigantice, de a se mai răzvrăti în cel restaurat la mărirea dintâi. De aceea omul căzut după Botez, dacă nu se situează în razele Crucii, piere.

„Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce ai primit Răstignire de bunăvoire spre Învierea cea de obşte a neamului omenesc, şi prin trestia Crucii sângerându-Ţi degetele, nu ne trece cu vederea pe noi, cei care suntem ameninţaţi iarăşi cu depărtarea de la Tine, ci milostiveşte-Te, Unule îndelung Răbdătorule, spre poporul Tău cel ce este în nevoi, şi Te scoală şi biruieşte ca un Atotputernic pe cei ce se luptă împotriva noastră”.

Dar pentru ce rugăciunea aceasta? Rezidă în ea vreo putere de păzire şi de readucere în Hristos a celui depărtat? Fără îndoială că da, căci, gustând din lemnul mântuirii, am aflat mântuire din Patimi-le păcatului, iar „Crucea Ta, Doamne, s-a sfinţit, căci cu dânsa faci tămăduiri celor bolnavi pentru păcate. Printrînsa cădem înaintea Ta şi strigăm: O, minune, miluieşte-ne pe noi!”

Crucea este, aşadar, cea care ne apropie de Hristos, căci numai văzută fiind arde pe demoni, şi închipuită fiind, se arată arzându-i. Harul Crucii, identic cu harul Sfântului Duh, vine prin însemnarea ta, alungând negura demonilor, Crucea lui Hristos fiind armă nebiruită.

Crucea este însă şi pierzătoare a patimilor. Aceasta pentru că Acel Care a prefăcut în dulceaţă apele amare ale Merei, prin mâna lui Moise, cum des este amintit în catavasiile acestei săptămâni, ne poate smulge din patimile cele preaamare din gândul nostru, îndulcind mintea noastră cu mierea pocăinţei, luminându-ne cu virtuţile, câştigând curăţie şi înfrânare. Înfrânarea devine astfel lauda adusă lui Dumnezeu Care, ferindu-ne de clătinarea făpturii, ne pune în Pâinea lui Hristos, încorporându-ne în lemnul Crucii cel îmbibat cu Sângele lui Dumnezeu Cel Întrupat.

Înfrânarea este sfinţită de Crucea care sfinţeşte vremea Postului, iar săptămânii acesteia a Sfintei Cruci îi e caracteristic glasul ce zice pentru întărire, cum îi este şi rostul: „Stăpâne, iubitorule de oameni, dă-ne să trecem şi cealaltă vreme a postului cu umilinţă, şi să vedem şi dătătoarele de viaţă Patimi, prin care ne-am mântuit!”.

Prin post ne ancorăm în Biserică, căci alt Rai s-a arătat nouă Biserica, ca şi cel mai dinainte având lemn purtător de viaţă Crucea, din care, prin atingere, luăm nemurire. Crucea devine, astfel, Rai al Bisericii care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice. Aceasta este plasarea în razele Sfintei Cruci, fără de care Crucea nu ar avea sens, şi care anulează căderea în extaz în faţa unui Hristos răstignit, în favoarea mântuitoare a unei Cruci de pe care a izvorât lumina Învierii.

Prismă pentru lumină şi pentru a lumina la nesfârşit temporal şi spaţial Învierea cu izbucnirea ei de har, razele Crucii sunt raze ale feţelor strălucind, dar nu o strălucire dată de o simplă lumină, ci una care aminteşte de icoană, de Tabor şi de Cruce în sine, care unifică chiar pe cele pe care le luminează. Crucea aruncă razele harului cele luminoase care veselesc şi luminează Biserica lui Dum-nezeu, iar mulţimea demonilor o îngrozesc, umplând-o de întunecare.

Curăţindu-ne, aşadar, prin razele Crucii, netrădând Botezul, putem grăi, restauraţi şi slăvind pe Dăruitor în darul restaurării primite: „Mai frumoasă eşti decât safirul şi decât aurul, şi luminoasă ca razele, dumnezeiască Cruce! Că deşi stai cuprinsă în loc, dar pururea eşti înconjurată cu frică de pute-rile cele netrupeşti, şi cu dumnezeieştile raze ale puterii tale luminezi plinirea lumii”.

Aşadar, aceasta este lecţia Evangheliei de astăzi: numai fixaţi între plinirea lumii, plinindu-ne în Hristos, Postitorul şi Purtătorul de Cruce, putem şedea în lumina slavei celei de viaţă dătătoare a nedespărţitei Treimi: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments