Binecuvantatii pescari – Predica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii23 min de citit

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, Vom asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astăzi) şi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieşte, explică taina. 
 
De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, şi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, după ce preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu! Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (şi adăugă Mântuitorul: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“)şi se cântă: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm“, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagă: „Încă aducem Ţie această jertfă duhovnicească şi fără de sânge. Te chemăm, Te rugăm, cu umilinţă la Tine cădem. 
Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!“
Peste noi – adică peste toţi; şi peste daruri, adică cele pe care le-au adus credincioşii creştini: pâinea şi vinul, ce sunt puse înainte. „Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Şi pâinea şi vinul – se dezvăluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup şi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au făcut.
 
Aceasta este taina: Trimite Duhul Tău cel Sfânt, nu numai peste daruri, ci şi peste noi. Cugetam cândva la cuvintele psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mâinilor Lui – adică omul (căci «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit») – o vesteşte tăria“. Vesteşte omul tăria şi slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi şi peste aceste daruri Duhul Tău cel Sfânt, ca să înţelegem taina aceasta, şi anume: că noi suntem chip al lui Dumnezeu şi că noi vestim cel puţin cum Îl vestesc cerurile! Dacă nu e aşa, aşa trebuie să fie. Cuvântul vesteşte, tâlcuieşte taina.
 
Acum să auzim cuvântul, care ne va dezvălui şi astăzi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iată

cuvântul rânduit de dumnezeieştii Părinţi pentru această duminică: Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Răspunzând, Simon a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. pescuirea-minunata-CernicaCăci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov, şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca 5, 1-11).

Preaiubiţilor! Cu auzul inimii să primiţi bucurie şi veselie, cum a zis David: „Auzului meu vei da bucurie şi veselie“.
 
Facă Domnul aşa să simţim acest cuvânt al Evangheliei. Era dimineaţă în ziua aceea, când Mântuitorul Şi-a chemat ucenicii pentru cuvântul hotărâtor. Ucenicii – Simon împreună cu Andrei, fratele lui, şi Iacob cu Ioan – Îl urmaseră pe Iisus încă de pe malul Iordanului. Ei fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul şi, după ce S-a botezat Mântuitorul, Ioan le-a arătat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip şi Natanael – pe Iisus, zicându-le: „Iată Mielul, Cel care ridică păcatele lumii“. Şi au trecut atunci (mereu folosesc cuvântul trecere – în ebraică – Paşte), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru că au trecut la Iisus, Care e Paştele.
 
Şi au mers împreună, precum ştim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefăcut apa în vin; vinul care se preface în Sângele Lui.
 
Şi au mers mai departe, mai la nord, către Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, în Capernaum, a primit să-I fie rânduită o încăpere, o locuinţă pentru misiune, pentru slujire. Iar ucenicii aceştia, şase la număr, îşi continuau îndeletnicirea lor de pescari, dar luând învăţătură, urmându-L pe Iisus. Şi mai ales în noaptea aceea s-a rânduit pregătirea lor, când ei, în slujirea, în munca lor de pescari, s-au trudit o noapte întreagă şi n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, când, după priceperea şi meşteşugul pescăresc, se prind aceste făpturi – că ofrandă omului – peştii, despre care se spune că nu au glas. Şi nu au glas, într-adevăr; când cad în undiţă, se zbat, dar nu strigă, nu plâng. Fără glas, asemenea mielului şi oiţei, care nu strigă împotriva celor ce o tund.
 
E o vorbă în popor: „Ţiparii se pescuiesc pe întuneric“. Uneori vorba aceasta se potriveşte ca o mănuşă unor aşa-numiţi misionari evanghelişti, care pescuiesc în întuneric şi momesc sufletele rămase în întuneric, adică lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu. Noaptea aceea întreagă a fost noapte de trudă. Dar ce taină mare are noaptea, iubiţilor! E o zicală, o ştiţi mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adânc, de la Duhul Sfânt; căci între darurile Lui e şi sfatul, cum citim la proorocul Isaia: „A odihnit peste el (peste orice suflet după chipul lui Dumnezeu) duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al credinţei, al cunoştinţei, al temerii de Dumnezeu“. În noaptea aceea au lucrat adânc în lupta lor. Noaptea, întocmai ca în zilele creaţiei. De atâtea ori am mărturisit – după Scriptură, nu de la noi, Doamne: zilele creaţiei nu încep cu dimineaţa, ci cu seara. A fost o seară, o dimineaţă – ziua întâi; o seară, o dimineaţă – ziua a doua; o seară, o dimineaţă – ziua a treia. Şi în fiecare dimineaţă a creaţiei era rodul, apărea un nou regn: al apelor şi mineralelor, al scânteierilor din pietre strălucitoare; apoi al verdeţei, florilor, holdelor; apoi al peştilor din adânc, al vieţuitoarelor care se mişcă şi al păsărilor văzduhului. Apoi omul. 
 
Vedeţi?
 
De la seară la dimineaţă, de la întuneric spre lumină. Noaptea au trudit Simon şi Andrei, fratele lui, cu Iacov şi cu Ioan; şi a fost să nu prindă nimic. Ei, meşteri, cu toată tehnica, ştiinţa lor, priceperea, experienţa lor mai ales, care e mai adâncă decât raţionamentul, ştiinţa noastră. Experienţa e din viul vieţii, şi cu toată fiinţa mea, şi cu mintea şi cu inima – şi cu gândire şi cu simţire; cu viaţă. Aşa s-au trudit în noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte întreagă şi Sfântul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii şi a strigat, şi de-abia în zori, în faptul dimineţii, i s-a arătat Mântuitorul. Şi a întrebat, şi a strigat nevoitorul: „Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai văzut Tu sudorile şi chinurile mele în lupta cu demonii din mine?“ „Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, şi laudă aduceau suferinţele tale pentru Mine. Mă bucuram“. Şi, într-adevăr, în zori,după acea trudă a lor, Mântuitorul S-a arătat la ţărm. Noi să nu nesocotim truda lor.
 
Gândească-se fiecare: munceşti, munceşti, uneori o vară întreagă şi peste rodul tău cade piatră. Munceşte unul la slujba lui să făurească ceva şi nu reuşeşte sau de munca lui se alege praful. Şi parcă intră atunci într-un fel de nelinişte şi deznădejde. Doamne! Parcă-i părăsit într-o singurătate totală. Dar tocmai atunci, când ajungi la conştiinţa acestei părăsiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la ţărmul existenţei tale. Şi le-a apărut; şi Îl cunoşteau, vedeţi? Ca dovadă, S-a suit în barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru că unii tâlcuiesc ca şi cum atunci ar fi apărut Iisus prima oară în faţa lor. Nu. A intrat în corabia lui Simon, pe care îl ştia de la ţărmul Iordanului. Şi l-a rugat: „Depărteaz-o puţin de la ţărm“. Depărteaz-o – totdeauna, şi în spaţiu, şi în timp, aşa se deschide ceea ce se numeşte perspectivă, nu? Când iei distanţă.
 
Şi în istorie, înţelegi mai bine evenimentele, luând distanţă. Altfel se oglindesc, se reflectează în conştiinţă, în raport cu desfăşurarea istoriei, care e călăuzită de descoperirea dumnezeiască. Şi, luând distanţă Mântuitorul, şi având în faţă – în spaţiu – mulţimea, le-a grăit Evanghelia. Ştim şi din predica de pe munte ce le-a grăit Iisus: „Pocăiţi-vă! A venit împărăţia lui Dumnezeu“. În El, în Hristos, era sosită împărăţia. Adică lumea în care împărat este Dumnezeu: în inima mea, a fiecăruia, în care El este Soarele Dreptăţii, cum zice o rugăciune a dimineţii, pe care preotul o citeşte în timpul celor doisprezece psalmi: „Luminează Doamne în inima mea, Tu, Soarele Dreptăţii“.
 
Aşa vorbea Iisus, Soarele Dreptăţii, şi, încheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, îi spune lui Simon: „Mână corabia la adânc şi aruncaţi mrejele“. Întâi a vorbit şi apoi a poruncit actul, adică: taina, căci se va petrece taina. Cuvântul şi taina: „Mână la adânc!“. Cuvântul e negrăit de generos, căci numai în adânc dacă vei ajunge, ai să înţelegi propria-ţi taină. Altfel rămâi la suprafaţă. Rămâi – iertaţi-mi cuvântul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, după săvârşirea păcatului dintâi a fost îmbrăcat în haine de piele. La început au fost frunze de smochin, care erau uşor mai transparente, apoi haine de piele. Rămâi la nivelul pielii şi atâta simţi, atâta vezi. „Mână la adânc“… Petru, deodată, s-a oprit, abia reţinându-se: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit; şi n-am prins nimic“.
 
Erau două elemente implicate: nu numai că o noapte întreagă s-au trudit; dar era implicată şi tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci când se prind peştii, cu priceperea şi experienţa noastră, atunci am săvârşit, ne-am făcut meseria, şi nu un ceas, două, cât vrei Tu acum, ci o noapte întreagă! Şi totuşi Simon ascultă, chiar împotriva legii firii, ca să zicem aşa! „La cuvântul Tău, zice, voi arunca mreaja!“ Şi au aruncat mrejile şi au prins mulţime de peşte, încât corabia s-a umplut (a lui Simon şi a lui Andrei) şi au făcut semn celorlalţi doi, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcătuiau un fel de ceată, o breaslă, ca pe urmă să alcătuiască o apostolie a lor. S-au apropiat şi ei cu corabia şi din mrejele lor au umplut şi cealaltă corabie, încât erau gata să se scufunde. Şi totuşi, atâţia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adânc). Şi atunci Petru rosteşte acel cuvânt (Petru care era cu Mântuitorul în corabia ce se umpluse de peşti): „Ieşi de la mine, Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!“
 
Iubiţilor, reţineţi, rogu-vă, acest moment, pentru că el ne dezvăluie o taină de începuturi a omului: „Ieşi de la mine Doamne, că om păcătos sunt!“. Pentru că Petru a săvârşit un act originar din taina omului („Ieşi de la mine Doamne că sunt om păcătos!“). Cercetătorii istoriei religiilor descoperă că, de la început, omul (într-un timp care era atât de aproape de momentul când Dumnezeu L-a zidit pe om şi a suflat chipul Lui divin în el), după ce a căzut şi a avut conştiinţa căderii, nu a fost părăsit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l părăseşte pe om, ci îl cheamă din nou, îl caută şi îl cheamă cum l-a căutat pe Adam când, după cădere, s-a ascuns după pomii grădinii, în lume: „Adame, unde eşti?“ – a strigat; şi Adam a răspuns: „Doamne, m-am văzut gol, mi-a fost ruşine şi teamă şi m-am ascuns“.
 
Omul, reţineţi, în faţa lui Dumnezeu, după cădere a fost cuprins de spaima păcatului, de conştiinţa acestui zid care îl desparte de Dumnezeu. Şi acest zid a fost înlăturat de Hristos cel înviat, Care, prin uşile încuiate, a venit la ucenicii Săi. Căci nu există zid pentru har. Nu există moarte pentru har. Şi mort de ai fi, aşa cum te face păcatul, harul lui Dumnezeu te poate învia. De altfel aşa vor învia la sfârşitul veacurilor toţi. Va veni vremea când toţi cei din morminte vor ieşi, zice Scriptura, cei ce au făcut cele bune pentru învierea vieţii, cei ce au făcut rele, pentru învierea judecăţii (pentru osândă). Nimic nu stă în calea harului, pentru că ceea ce suntem noi este făptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu şi puterea Lui infinită. „Ieşi de la mine Doamne! Om păcătos sunt“.
 
Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru începuturi, atunci când harul lui Dumnezeu scânteia, şi a scânteiat mereu, şi în Vechiul Testament. Şi aşa au constatat cercetătorii: îndeosebi în faţa lui Dumnezeu se petrece acelaşi fapt. Aici e taina prezenţei şi mărturiei lui Dumnezeu, a existenţei adevărului dumnezeiesc, pe care nici o ştiinţă a lumii nu a putut să o descifreze. În faţa lui Dumnezeu, omul trăieşte ceea ce se numeşte mysterium tremendum – adică tainicul acesta cutremurător, taina care ne cutremură. Aceasta au simţit-o toţi, din începuturile lumii, după cădere, ca un cutremur al sufletului şi ca o iluminare tainică, din adânc. Se îmbină deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adânc, de dincolo de lume, de întunericul păcatului.
 
Cum zicem noi, iubiţilor, când ieşim cu Sfânta Împărtăşanie? „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!“. Cu frica lui Dumnezeu – cutremuraţi – dar şi cu credinţă şi cu dragoste. Aici, reţineţi, se dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu: în spaimă şi cutremur, dar şi în credinţă şi dragoste. Cum spun Părinţii, totul se petrece între teamă şi speranţă. Deodată Sfântul Petru îşi dezvăluie starea, pe care o recunoştea – starea de păcat, de despărţire de Dumnezeu – şi care, în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu, în faţa lui Hristos, îl face să se înspăimânte. Pentru că starea de păcat, pe de o parte te înspăimântă, te aruncă departe, te face să te ascunzi de ruşine. Nu te copleşeşte ruşinea când te simţi păcătos, în orice fel de păcat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de mânie, de orgoliu)? Nu mai ştii cum să te acoperi. „Ieşi de la mine, Doamne!“
 
…Pe de o parte prezenţa lui Dumnezeu parcă te sileşte să fugi, să te retragi, să te ascunzi. Îţi doreşti parcă să te înghită pământul. Dar, totodată, este şi atracţie, vedeţi? Aşa se mişcă. Rugaţi-vă, cercetaţi, cugetaţi, voi toţi cei care vreţi să ştiţi, să înţelegeţi ce înseamnă taina întâlnirii lui Dumnezeu, în starea noastră, nu a sfinţilor. „Om păcătos sunt“, a spus Petru şi s-a dat la o parte, în spaima care-l inunda în faţa Dumnezeirii. Aşa se simte harul Dumnezeirii: îţi vezi deodată starea de cădere, de păcătoşenie, de prostie, de nesimţire; mai ales de nesimţire.
 
Când stau în faţa cuvântului Evangheliei, sau în biserică, sau la auzul unui cuvânt, sau în faţa unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau aşa – iertaţi-mi cuvântul – gură cască, e semn că sufletul meu e mort, e în nesimţire. Petru n-a fost în nesimţire; în el s-a trezit atunci taina tainelor. Şi a văzut starea lui de păcătos în faţa sfinţeniei lui Hristos; s-a descoperit în el icoana din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu, după al Cărui chip am fost zidiţi. „Doamne, ieşi de la mine“… Dar Iisus (urmează partea a doua a momentului sacru), a ieşit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; în corabie suntem toţi; păcătoşi suntem toţi. Parcă toţi strigăm acum cu Petru: „Ieşi de la mine, Doamne, sunt om păcătos!“.
 
Dar Iisus n-a ieşit din corabie. Dimpotrivă, i-a spus: „Nu te teme!“.
 
În Evanghelie teama e izgonită. În Vechiul Testament, când s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure şi fulgere, şi toţi de la poalele muntelui au fugit (Legea care osândeşte, Legea care pune în lumină păcatul). Acum coborâse Dătătorul Legii, Cel care S-a făcut păcat pentru noi, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere. „Nu te teme!“ Iubiţilor, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune că dragostea izgoneşte frica. Dacă cei din Vechiul Testament spuneau: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu“ , Sfântul Ioan spune inspirat: „Iubirea izgoneşte frica“. Şi care iubire a izgonit frica? Păi în faţa lui Petru era însăşi Iubirea, era întruparea Iubirii. Şi atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: „Nu te teme!“ Eu am venit să izgonesc frica. Da, începutul înţelepciunii e temerea, frica; dar înţelepciunea are două capete, să nu uităm: începe prin frică şi sfârşeşte în dragoste, în iubire. Acum era Iubirea, Care Se arată: „Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni“.
 
Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvăluit taina ca ei să fie pescari de oameni, pentru că ei sunt cei care scot din adânc (Hristos i-a poruncit lui Petru: „Mână la adânc!“). Din adânc au scos acum vieţuitoare fără glas, fără zgomot (de atâtea ori spunem: Zgomotul face puţin bine, iar binele puţin zgomot). Şi i-a făcut pe ei pescari de oameni, dar sondând în adânc, adâncul înalt, iubiţilor. Aşa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov şi lui Ioan, iar ei au lăsat totul şi au mers după Dânsul. Da, le-a poruncit, şi deodată s-a petrecut acest fapt la care, iarăşi, rogu-vă să fim cu luare aminte. Cuvântul Lui, cuvântul de chemare al Lui, pescarii l-au înţeles. Adâncul la care-i chemase Iisus, adâncul pentru pescuire a trezit adâncul din ei. Şi adânc pe adânc cheamă. „Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile“ oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adânc, pe El, pe Hristos. 
 
Dar cum? 
 
Reţineţi şi aceasta: în Evanghelie s-a observat că, la evrei, înţelepţii nu alergau ei după ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii îi căutau pe cei mai înţelepţi. Hristos e unicul Care cheamă: „Veniţi după Mine! Vă voi face pescari de oameni“. În acest cuvânt al Lui se descoperă unicitatea Lui; se descoperă slujirea Lui divină, a Celui trimis de Tatăl; se descoperă dumnezeirea Lui, se descoperă mesianitatea Lui în acest cuvânt: „Veniţi după Mine!“ Că aceste cuvinte au fost spuse în lume şi de dictatori sau de alte forţe, este posibil, dar ştim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvântul „Veniţi după Mine“ pe care Hristos îl rosteşte în conştiinţa misiunii Lui, de Mântuitor al lumii. Mai adânc: de Urzitor al lumii, pentru că toţi suntem urziţi de Fiul în Duhul Sfânt, din porunca Tatălui de a fi chip după chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum în faţa lui Petru (a lui Simon ) şi a lui Andrei, a lui Iacov şi a lui Ioan. Şi au simţit adânc; s-a trezit adâncul din ei. Iar ultima adâncime din noi ce reprezintă, ce ne descoperă? –
 
Ultima adâncime din noi descoperă chipul lui Hristos. Ultima adâncime a sufletului meu poartă pecetea chipului Tău, Doamne!
 
Starea aceasta o putem traduce prin iubire, căutare, dor, dar, mai adânc, e chipul Cuiva. De aici a luat naştere icoana, fiindcă simţi fiinţial nevoia să contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva în mine. Şi când scânteiază acest gând, deodată se trezeşte în tine o răspundere negrăită: Doamne, ce răspundere am pentru acest chip care e în mine! Aşa s-a trezit în apostoli, în urmaşii lor, în sfinţi, în martiri, în cuvioşi, în toţi drepţii, conştiinţa că acolo, în adânc, e chipul Tău, Doamne. Şi eu trebuie să Te recunosc pe Tine, ca Tu să mă recunoşti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice că „omul a fost aruncat în lume fără să fi fost întrebat dacă vrea sau nu“. Ei vezi? Te-a aruncat fără să te întrebe. Dar de ce? – Pentru că înainte de a fi, nu existai. Şi atunci te întrebi: cum de a ajuns o minte atât de strălucitoare să gândească astfel? Adică omul se vede aruncat în lume. Se vede aruncat ca într-o părăsire, ca într-o singurătate.
 
O singurătate absolută, aşa cum va spune şi un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: „În sfârşit, omul se vede singur într-un univers indiferent“. Dar adăugă: „Lui îi revine să aleagă între Împărăţie şi tenebre“. Dar va veni o femeie evreică, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i ascultă cu inteligenţa ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger) şi află de la ei că omul e aruncat în această părăsire, singurătate. Ea însă simte din adânc (aici e taina adâncului, ea n-a rămas la suprafaţă), că, în adâncul lui, omul caută, e neliniştit. Şi se întreabă: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Înseamnă că eu trebuie să-L caut şi să-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu mă poate reduce la tăcere totală. Nu-mi poate interzice căutarea. Adâncul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, în lume. Eu nu-mi sunt propria cauză. Şi această certitudine a ei avea să fie cuprinsă în cartea A fi finit şi a fi infinit.
 
Cine a pus în mine aceasta sete pe care înţeleptul Solomon o rostise: „Ai pus în noi şi gândul veşniciei“? Şi în dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existenţei, al fiinţei. E acel adevăr de care eu iau cunoştinţă, şi anume, că adâncul din mine caută şi doreşte acest necuprins, acest infinit în care simţi că ai viaţă, ai setea de existenţă şi de infinit. Şi atunci ea s-a botezat. L-a întâlnit în adâncul ei pe Acela despre care spuneau filosofii că îl aruncă pe om. Şi a simţit (şi aici cu adevărat a crezut) cum credinţa pregăteşte ştiinţa. Ştiinţa pregăteşte cunoaşterea. Credinţa, însă, e mai adâncă, pentru că ea e adeziunea către infinit, infinitul dumnezeiesc pe care ştiinţa nu-l poate cuprinde.
 
O, Doamne, ce taină se dezvăluie aici! Că în orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. În tot omul, de orice religie ar fi. Această evreică l-a descoperit. A devenit călugăriţă. Şi lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atât de pătimitor şi însângerat, a rupt-o din mănăstire şi s-a săvârşit ca martiră undeva într-o cameră de gazare nazistă. Cum alţii au sfârşit prin închisori şi prin gulaguri – în veacul acesta al înţelepciunii, al înţelepciunii acestei lumi.
 

 

O, iubiţilor! Adâncul! Să simţim toţi cum adâncul din noi cheamă Adâncul. Şi, mai curând, adâncul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborât în lume din iubire, cheamă adâncul fiecăruia dintre noi. Dacă eu Te port în mine, o, Doamne, învredniceşte-mă să Te arăt pe Tine! Chipul meu să devină chip de lumină şi de iubire, asemenea Ţie, în lume, Doamne! Şi, la măsura mea, să fiu şi eu un smerit ucenic al Tău! Lăsând toate, au mers pescarii de oameni după El. Ajută-ne, Doamne, şi nouă să mergem după Tine! Cu rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor.
 
 Amin.
 
Părintele Constantin Galeriu,
predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments