Inmultirea painilor – Mt. 14,14-22

Intr-una din zile, aflandu-Se Domnul pe malul lacului Ghenizaret si vazand multimile care se inghesuiau sa-L cunoasca si sa-I asculte invatatura, a inceput sa le vorbeasca, predicandu-le pana seara tarziu. Atunci au venit ucenicii si I-au zis:

„Da drumul multimilor ca sa se duca in sate si sa-si cumpere de mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance! Iar ei i-au raspuns: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici”!

Si I-au fost aduse. Si luandu-le in maini, Si-a inaltat privirea catre cer, S-a rugat Parintelui Sau, le-a binecuvantat si le-a dat ucenicilor Sai, iar ucenicii multimilor. Si nu erau putine persoane, ne spune evanghelia, erau cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, si toti aceia, prin minune dumnezeiasca s-au saturat, ba inca au mai si ramas douasprezece cosuri de faramituri.

Aceasta este, pe scurt, minunea pe care o relateaza evanghelia de astazi! Si este lesne de inteles ca toata lumea a fost bucuroasa in seara aceea, pentru ca a primit in dar hrana.

A primit hrana sufleteasca, prin invatatura Mantuitorului, dar a primit si hrana aceasta pamanteasca.

Ce se intampla, insa, in continuare? Imediat dupa aceea, Mantuitorul dispare de la locul minunii, iar multimile auzind ca a trecut de cealalta parte a lacului, luand mai

Pai, daca ne gandim ca nu peste multa vreme Domnul urma sa fie arestat, trebuie ca a cunoscut cu duhul ca aceiasi oameni, care beneficiau acum in mod constant de minunile, de darurile si de binefacerile Lui, vor fi intre cei care, cu nerecunostinta Il vor renega, cerandu-I condamnarea la moarte.

Apoi, Mantuitorul le da pe fata „adevaratul lor entuziasm”: Il cautau nu pentru ca au inteles ca aveau de-a face cu Mesia Dumnezeu, ci pentru ca le-a dat sa manance gratuit painea pe care indeobste trebuiau sa si-o castige „in sudoarea fetei” (Fac. 3,19). Contemporanii lui Hristos n-au putut sa „vada” pana acolo unde tintea de fapt Domnul – si anume ca au de-a face cu Mesia Hristos, Care a venit pentru mantuirea, schimbarea, pocainta si inteleptirea lor -, ci au ramas „blocati” aici, la cele materiale, bucurandu-se ca au mancat si s-au saturat…

Isi vor fi zis, poate: iata un „Om” care ne da totul pe degeaba! Haideti degraba dupa El! Un astfel de „conducator” ne trebuie!

Si „a cunoscut Iisus ca au sa vina sa-L ia cu sila ca sa-L faca rege” (In. 6, 15).

Asa L-au privit cei mai multi dintre iudei pe Hristos: ca pe un conducator pamantesc ce trebuia sa-i scape de romanii cotropitori sau care, iata, este gata sa le dea de mancare gratuit. De aceea, in momentul in care Domnul le va vorbi despre „painea cea cereasca”, in locul celei de astazi, si despre Imparatia Cerurilor (In. 18, 36), in loc sa intemeieze o „imparatie pamanteasca“, ii vor intoarce spatele (In. 6, 27-66), uitand prea repede minunea de astazi si cautandu-si de-ale lor pana in clipa in care, auzind ca toata lumea este pornita impotriva Lui, strigand lui Pilat “rastigneste-L, rastigneste-L!” vor veni si ei si se vor alatura acelor voci vinovate vesnic de moartea Sa. Iata, asadar, de ce era Hristos trist, desi multimile il cautau „entuziasmate”! Savarseste o minune de care se bucura toata lumea, dar se retrage in pustie sa se roage, ramane singur, trist si neinteles…

Auzind astazi aceste lucruri, s-ar putea ca sufletele noastre sa se fi umplut de indignare si de revolta fata de contemporanii lui Hristos, pentru ca nu L-au inteles. Dar haideti, totusi, sa nu ne grabim sa-i condamnam prea repede pe aceia, ci sa ne gandim mai bine daca nu cumva si noi, la casele si rosturile noastre, nu avem aceeasi atitudine de neintelegere si de neintelepciune, neputandu-ne ridica pana la El, ci ramanand incurcati tot in lucrurile cele materiale si trecatoare.

Toata lumea stie sa se bucure de hrana pe care ne-o da Dumnezeu, de apa cu care ne potolim setea zilnic, de natura aceasta frumoasa pe care a creat-o El!… Cati, insa, reusesc sa se ridice la intelegerea Celui ce a zidit toate aceste minunatii si sa spuna: Multumesc Tie, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat: pentru aerul pe care-l respir, pentru hrana de care ma indulcesc zi de zi, pentru apa curata cu care imi potolesc setea, pentru sanatatea de care ma bucur, multumesc, multumesc, multumesc!...

Cati dintre noi — si suntem astazi pe pamant mai mult de cinci miliarde de oameni, iar aceasta tara are peste douazeci si doua de milioane —, cati dintre noi intelegem ca, in zi de sarbatoare, sa ne lasam ocupatiile cotidiene si sa incercam sa pasim mai departe de bunurile acestea materiale, venind, iata, inaintea lui Dumnezeu si spunandu-I: Iti multumesc, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat mie peste saptamana!…

Stim, indeobste, cu totii sa ne bucuram de ceea ce este frumos: de o floare, de iarba verde, de padure, de aer curat si, intr-un cuvant, de toata creatia lui Dumnezeu, dar prea putini reusim sa trecem si dincolo de toate acestea, la Cel care le-a facut pe ele. Comunistii, care ne-au guvernat atatea decenii, stiau sa se bucure de natura, stiau sa pretuiasca lucrurile marete, dar nu voiau sa auda de Cel care a creat frumosul si maretul, de Dumnezeu, Care a facut toate lucrurile frumoase si marete din lumea aceasta. Iata de ce spun ca nu trebuie sa ne pripim in a-i condamna pe cei care L-au intristat astazi pe Mantuitorul Hristos! Stia El ca entuziasmul lor este de moment; ca, de fapt, nu L-au inteles si ca nu-I vor fi recunoscatori pana in sfarsit. Caci, dragii mei, nu trebuie sa fim recunoscatori si multumitori lui Dumnezeu numai la vreme de bucurie, pentru ca, din nefericire, ca orice sentiment, si bucuria este trecatoare; fericirea in viata aceasta nu este un lucru constant, caci nu intotdeauna putem sa afirmam ca suntem fericiti, multumiti si bucurosi!

Dragii mei,

Am vazut cu totii ca oamenii din vremea Mantuitorului s-au aratat incapabili sa pretuiasca minunea ce s-a savarsit sub ochii lor. Mai mult, L-au inteles gresit, cautandu-L mai mult pentru painea cea trecatoare decat pentru dumnezeirea Sa, mai mult pentru hrana de aici decat pentru cea de dincolo, lucru ce se intampla adeseori si cu noi, cand aratam aceeasi nerecunostinta, aceeasi neintelepciune, aceeasi „deruta”, confundand raul cu binele, pacatul cu virtutea, trupul cu sufletul, nonvaloarea cu valoarea.

Si, ca sa intelegem si mai bine cele spuse, as vrea sa aduc de fata o poveste care, de multe ori, se dovedeste a fi si povestea multora dintre noi:

„Se spune despre o femeie vaduva saraca, ce avea si un copil de crescut ca, nemaiavand ce sa-i dea de mancare fiului ei, intr-o zi l-a luat si a plecat la oras, hotarata sa cerseasca. Pe drum insa, undeva, sub o stanca, a vazut – ca in povesti – niste porti uriase deschizandu-se, si un glas strigandu-i:

Ei bine, dragii mei, aceasta este si povestea multora dintre noi. Caci, adeseori si noi, in viata aceasta, ne lasam rapiti de „farmecul” lucrurilor pieritoare si uitam sau neglijam sa pretuim cum se cuvine „sufletul”. Abia cand se sfarseste viata noastra ne dam seama ca ceea ce aveam mai de pret a fost, de fapt, uitat si neglijat. Asa se va intampla si cu noi, daca nu vom sti sa apreciem cum se cuvine viata acesta si mai ales pe Cel ce este Stapanul ei, adica pe Dumnezeu; dacă vom proceda ca multimea din evanghelia de astăzi care a ştiut să se bucure doar pentru faptul că a mancat şi s-a săturat, dar n-a luat seama că in fata ei se afla insuşi Dumnezeu. Nu a inteles faptul că mesajul, tinta misiunii lui Iisus, nu era să creeze paine şi peşti, ci să o conştientizeze pe ea să se pocăiască, să se mantuiască, sa puna pret mai mult pe suflet decat pe trup.

Fiecare dintre noi să mai uităm o vreme de lucrurile cele materiale, care ne răvăşesc de multe ori şi ne derutează, şi să ne aducem aminte că purtăm cu noi „copilul” acesta de pret — sufletul — care nu va muri odată cu trupul, ci va trebui să meargă in fata Dreptului judecător şi să răspundă pentru faptele noastre. Este această perioadă un prilej ca fiecare dintre noi — care, poate, n-am avut pană acum puterea să călcăm pe egoismul şi mandria din noi — să mergem şi să recunoaştem in fata duhovnicului că suntem păcătoşi, spovedindu-ne şi impărtăşindu-ne cu Sfintele Taine. Să facem aceasta, ca să putem spune cu sufletul astfel primenit:

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să putem da şi noi, in viata aceasta, cu intelepciune „Cezarului, cele ale Cezarului, si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mc. 12, 17). Să ne dăruiască discernămant sfant, ca să putem aprecia lucrurile la justa lor valoare, slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, iar nu lui mamona (Lc. 16,13), şi mai ales iubindu-L pe Hristos cu entuziasm sfant, iar nu din obligatie ori interes, Amin.