Duminica a IX a dupa Rusalii-umblarea pe mare-potolirea furtunii9 min read

În Evanghelia de astăzi ni se arată Mântuitorul care vine în corabia prinsă, pe timp de furtună, în mijlocul lacului , călcând pe apă și pe care, văzându-l Petru, îl ispitește zicând:  „Doamne de ești bunul Dumnezeu, fă să vin la Tine”. Și atunci Hristos, ca să arate puterea lui Dumnezeu, îi zice : „Îndrăznește”. Petru pășeste pe mare, zice Scriptura, dar ,temându-se, incepu să se scufunde și în disperarea aceea zise: „Doamne ajută-mă!”
 
 Mântuitorul, il cearta cu acea cuvântare frumoasă: „Puțin credinciosule”.
 
Intelegem ca nu era necredincios ci puțin credincios. Vedeți că nu este suficientă credința minimalistă ,ci credința în toată plinătatea ei.
Și întinzând mâna, l-a tras din căderea lui în apă.
Aceasta pericopă evanghelica zugrăvește, poate, cel mai frumos lumea in care trăim. O lume în care din ce în ce mai mulți coboară din corabie. Totdeauna Biserica a fost comparată cu acest frumos termen de corabie, adică locul în care te poți adăposti , pe mare în timpul unei furtuni, și lăcașul care nu te lasă să te înneci în valuri, iară cei ce se adăpostesc în corabie, casa de ajutor a acestei vieți găsesc.
 
Așa și noi, suntem pe o mare din ce în ce mai agitată care este această lume. Suntem pe o mare care nu mai are liniște și care se pune împotriva cursului vieții noastre, fiindcă trăim fiecare dintre noi această stare, când dorim să facem mai mult, mai bine și nu totdeauna reușim. Acest curs potrivnic al vieții, tulburat.
 
Și atunci vedem ca de multe ori, fiindcă societatea promovează omul autonom: coborâm din corabia noastră, mergând pe mare, că noi știm singuri.
 
Așa ni se întamplă când părăsim pe Hristos, Biserica, și mergem pe drumul nostru că vorba aia, zicem noi în sinele nostru cu trufie: credința mea este în suflet, nu trebuie să merg cu ceilalți în Biserică să o arăt. Și atunci cu trufie îți trăiești viața și mergi crezând că tu ești cel mai tare, crezând în știința extremizată, știindu-le pe toate, nemaiavând nevoie de Biserică.
 
Și pornești pe mare singur pentru că tu poți, și deodată te trezești înecându-te. Unii se inneaca deodată, alții mai apucă sa zică precum Sf Apostol Petru: „Doamne ajută-mă!”; aia care mai au puțină credință,mai apucă să strige. Vedeți, ne pierdem și ne înnecăm în valurile acestei vieți, ajungem oamenii evidenței trupului.
 
Zicea un Sfânt Parinte ,foarte frumos: „Oamenii de stiinta spun ca stiinta sigur este lumină. Uite ca și Sahara este cel mai luminos loc de pe pământ, dar este un loc mort”. Vedeți de multe ori ne bazăm pe evidentele acestei vieti ultimative. Ceea ce spun cercetatorii de la Oxford, este lege pentru noi, ca doar au vazut ei in eprubete, au cercetat, vine parintele ala care zice altceva, nu se poate,ca doar aia au cercetat si deci asa trebuie sa fie și căutam aceste evidențe cu creierul spălat si cu senzorii inchisi, nemaistiind unde ne este casa, corabia care ne salveaza.
 
Paradoxul UE,care dupa cercetari minutioase,indelungate au ajuns la concluzia ca apa nu hidratează. Maxima vietii, păi nu mai bea apă, bea tuică, cat de mici suntem in suflet și cum suntem purtați de valurile acestei vieti pe care noi credem ca le stapanim, pana incepem a ne scufunda, fiindca, aici e foarte interesant, omul care iese din comuniune nu mai are pasul sigur. Petru a facut primii doi pasi singur si apoi temandu-se vazand valurile, s-a înspăimântat și a inceput sa se scufunde.
 
Aici, divolul, când iesi din comuniune iti dă doi, trei pasi sa simti tu sigur ca mergi pe drumul bun, si cum urci tu sigur către cer,si ,deodată ,ajungi să simți cum te scufunzi că esti prea greu, viața ta te-a îngreunat, tot ceea ce ai trait, generic numind – pacate.
 
Păcatele, este păcat sa le săvârșești, dar și păcat de tine ca le-ai săvârșit. Dar sunt și fel de fel de greutăti care atârnă și te scufundă îngreunând mersul pe calea acestei vieți.
 
Biserica este singura păstrătoare a Mântuirii? Nu Biserica este, ci HRISTOS. El este ce-L care o dă, dar Biserica este cea care pastrează această flacără a vieții. Veți spune ca: Lasă, eu nu am nevoie de atele, merg singur, dar să spună cineva dacă are piciorul rupt, poate să meargă fără sprijin, fără atele și atunci veți zice că trebuie sprijin, recuperare, cât de complexă este aceasta, cât de serioasă și de minuțios gandita intoarcerea la vindecare. Dar când e vorba de suflet ziceți „lasa că nu e nevoie”, însă sufletul e cel care strigă ultimativ și profund în viața aceasta.
Îl ispitim pe Hristos, il ispitim pe Dumnezeu.
 
Sumtem bombardați de informație și citim, uneori chiar religios, lucru frumos, acumulăm informație și ne credem destepți. Și nu mai avem nevoie de biserică. Începem să ne facem drumul nostru, că doar am citit in cutare carte, știm noi, si la un moment dat cadem si ne intrebam : De ce Doamne?!
 
Trebuie să luam totul cu masura cuvenită. Tot ceea ce primești să treci prin filtru firesc și să traiesti in comuniune.
 
Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi, „Indrăznește”, fiindcă Împărăția Cerurilor este a noastră,in comuniune, nu numai a mea, a noastra ca si copii a lui Dumnezeu, si lumea nu este numai a mea, ci este a noastra. Vedeti, aici diferenta. Se simte in actiunea omului de astazi, omul care este egoist ,care vrea sa mearga singur pe valurile marii, care tratează lumea ca pe bunul propriu. Să invățăm sa trecem de evidențe și să nu mai traim superficial, la suprafață.
 
Invatatorul intreaba pe copil, cine aduce ploaia, si tot el raspunde, norii, dar copilul spune:
Nu .Dumnezeu aduce ploaia.El da toate fiindca e creatia Lui.Trebuie sa invatam sa nu o siluim si sa mergem in armonie fireasca cu creatia Sa, prin toate darurile primite de la Domnul.
 
Revenind la evanghelia de astazi, Hristos ne cheama să ramanem in comuniune. Vedeti, fiecare iesire din comuniune costa. Numai Petru a cerut sa iasa. El a mai deraiat de cateva ori pana la sfarsit, până ce a ajuns Sfant, in egoism. Nu a fost prima si ultima lui iesire vrând sa se afirme in fata celorlalti ca sa arate ca el e mai tare: „ Doamne stiu ca esti Dumnezeu, tin sa vin la Tine”; deja se credea foarte bun, el putea deja sa mearga pe apa. Atunci l-a smerit Dumnezeu si i-a zis: „Hai vino!” , ca să-i arate ca nu e pregatit, nu să-l sperie.
 
Dumnezeu nu ne sperie si nici nu ne lasa singuri in viata ci cateodată ne da ceea ce cerem noi ca sa ne arate valoarea vieții si sa ne smerească. Venim si zicem: Ne-a batut Dumnezeu…El nu bate, el ne dă exact ceea ce cerem ca să-ți arate unde erai si ce erai, unde era viata ta.
 
Sa invatam să rămânem in comuniune, care inseamna impreuna rugaciune cu celalalt, ca vedeti, societatea te invata sa-ti urasti aproapele, sa fii mai bun decat el, dar niciodata nu-ti spune sa-l ajuti sa fie si el mai bun. Teoria aceasta – sa fii cel mai bun si sa nu te uiti in urma la cel cazut, sa calci pe capete, societate draceasca care ne indeamna la a urî aproapele, nu te mai uiți langă tine, tu sa fii cel mai bun.
 
Dar ca sa fii cel mai mare trebuie sa slujesti celorlalti ca si celor dintai, sa te faci slujitor lor, sa inveti sa-i ridici pe ceilalti si atunci vei fi cu adevarat mare.
 
Sa traim in comuniune ca stare adevarata, sa nu ne mai uram, sa nu ne mai barfim. A ajuns acestea ca ceva firesc, dar sa ne iubim si sa ne ajutam, nu merge ca nu iese profit.
 
Stiti varianta evreasca : Pe langa plopii fara sot, adesea eu treceam, puteam sa trec si printre ei, da ce folos aveam…
 
Cam asa ne invata societatea de astazi, totul trebuie sa aiba un castig. Doar profit. Multumirea celui de langa tine, nu există.
 
Si aici icoana Mântuitorului care intinde mana spre Petru sa il scoata din apa chiar si in obraznicia lui, il ridica din valuri si il aduce in siguranta. Este icoana modului in care noi trebuie sa invatam sa lucram pentru cei de langa noi daca vrem sa fim cei dintai, asa cum a vrut Petru. Vrei sa fii cel dintai?
 
Fii intotdeauna cu mana intinsa si il ridica pe celalalt.
 
Sa invatam sa fim in comuniune, dar nu in comuniunea oricui, sa fim selectivi in viata, sa fim pretentiosi, sa fim in comuniunea celor buni. Cand savarsim rau, asta vine usor si de multe ori din comunitate ne alegem prieteni pe masura si puterea ta de a bea, de a barfi de a exersa cele rele din viata ta, de a nu-ti alegi prieten care te ajuta sa fii mai bun, fiindca la un moment dat s-ar putea sa te simti mic, sa fii lezat cand iti intinde mana, ca esti orgolios, ai sange, te deranjeaza si nu ai nevoie de ei, ai nevoie de oameni care sa-ti confirme starea ta. Sa cautam prieteni adevarati care sa ne faca mai buni si sa populam lucrurile acestea.
 
Se incheie anul bisericesc si este motiv de petrecere, dar prin post si multumire.(29 august -taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul ). Sa ne intalnim sa multumim.
 Atunci omul zice: Hopa, petrecere, pune porcul pe masa, tuica si zice ca e starea de multumire cand toti pleaca satui, beti si cu starea de greata care nu iese cu nu stiu cate medicamente ca sa opreasca starea de voma cauzata de bucuria intalnirii cu vecinul.
Nu. Cand incheiem o lucrare trebuie sa aducem multumire Domnului.
 
Avem obligatia sa fim mai frumosi, mai buni, mai normali pentru ca Hristos ne vrea in normalitate, echilibrat.      
         
Să nu ne scufundăm în valurile acestei vieți.
 
Dumnezeu să ne întărească și să vă binecuvânteze, Amin!
 

 

Pr. Bogdan Stavarache
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments