Deznădejdea şi nepăsarea3 min read

In viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă.
 
Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.
 
Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18).
Asemănarea diavolului cu un fulger vădeşte lumina pe care o avea el mai înainte şi cât de mare şi puternică a fost căderea lui.
 

Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe când vameşul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului.

 
Vrei să-ţi arăt cum o cetate întreagă s-a mântuit? 
 
Oraşul ninivitenilor a aflat mântuirea pentru că nu a a căzut în deznădejde. Cu toate că hotărârea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4), oamenii nu şi-au pierdut speranţa şi îndrăzneala. Şi aceasta, cu toate că Dumnezeu nu le-a spus că se vor mântui dacă se pocăiesc.
 
Să luăm şi noi exemplu de la aceşti oameni, şi chiar şi atunci când auzim de la Dumnezeu cuvinte de osândă, să nu ne pierdem nădejdea, ci să ne pocăim.
 
Ştiind toate acestea, să nu deznădăjduim. Nici o armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea. Tocmai de aceea el nu este atât de mulţumit când păcătuim, ca atunci când deznădăjduim. Apostolul Pavel ştia bine lucrul acesta. 
 
Astfel, când un creştin din Corint a căzut în desfrânare, le-a scris corintenilor:
 
Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte (1 Cor. 5, 1). Nu a spus „cum nici între neamuri nu se îndrăzneşte”, ci cum nici între neamuri nu se pomeneşte. Adică: „ceea ce neamurile nici măcar nu îndrăznesc să numească, voi aţi îndrăznit să faceţi”.
 
 Şi continuă:
 
Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela că este semeţ, ci lăsându-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sănătoşi, aşa cum fac doctorii, care îi lasă pe bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele lor. Şi ei erau vinovaţi pentru păcatul aceluia, pentru că nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat.
 
Apostolul arată că păcatul este al tuturor, pentru ca în felul acesta, rana să se vindece mai uşor. Este rău ca omul să păcătuiască, dar mai rău este să se laude cu păcatul său.
 
Căci dacă mândria îl păgubeşte pe cel virtuos, lipsindu-l de roadele virtuţilor sale, cu atât mai mult îl păgubeşte pe cel păcătos, care se laudă cu păcatul său, făcând ca vina sa să fie mai mare. De aceea spune Domnul: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
 
Dacă cei care ţin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriţi, cu atât mai mult cel păcătos trebuie să-şi zdrobească inima, să plângă şi să se socotească pe sine mai prejos decât toţi. 
 
De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor:
 
„Ce zici? Altul să păcătuiască şi mie să-mi pară rău?” Da. Pentru că suntem legaţi unul de celălalt la fel ca mădularele unui trup. Ce se întâmplă cu trupul? Atunci când piciorul este rănit, vedem că şi capul se apleacă asupra piciorului. Ce are omul mai de preţ decât capul? Şi totuşi, la vreme de nenorocire, nu socoteşte valoarea sa. Aşa să faci şi tu.
 
Ce spune Apostolul Pavel? Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng (Rom. 12, 15). De aceea le scrie corintenilor: Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă (1 Cor. 5, 2). Nu spune: „în loc să fi încercat”, ci în loc să vă fi întristat, ca şi cum ar fi căzut peste cetate vreo boală infecţioasă, voind prin acest lucru să zică: este nevoie de rugăciune şi de spovedanie, ca să se îndepărteze boala din cetate.
 

 

Din “Problemele vietii”- Ieroschimonahul Sampson (SIVERS)
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments