Comparatia4 min read

Şi a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumnezeu şi, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Eee, să ne convertim! Să ne convertim!
Copii, ăsta este păcatul cel mai mare.
 
De aici a început, de la interpretarea greşită a lui „ca” a început tragedia noastră.
Că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui şi dracul a venit şi a zis: „Ca să fii ca Dumnezeu, trebuie să faci invers decât ţi-a zis El!”.
 

Şi a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumnezeu şi, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Este greu de tot.

 
Noi avem în trupul nostru un aparat, numit creier, pe care îl folosim ca să trăim şi să gândim. El e foarte complex şi capabil, gata oricând să gândească altceva, dar şi conservator: păstrează tot ce a gândit vreodată.
 
Acest depozit însă este folosit, de multe ori, ca să scoatem din el răspunsuri gata făcute, răspunsuri vechi la lucruri noi. Nu mai gândim, reacţionăm! Când vedem ceva, reacţionăm, facem ce-am învăţat, ce-am „apucat”.
 
 Suntem nişte apucaţi! Şi de ce? „C-aşa am apucat!” Şi dacă n-am apucat de la alţii, am apucat de la mine. Am apucat să spun că e rău, aşa rămâne! De ce? S-a creat o impresie şi s-au făcut nişte sinapse, nişte legături între neuroni. E ca şi când ai avea o cărare într-un spaţiu verde. Toată lumea o ia pe acolo, pe unde e cărarea. Dar dacă sapi bine şi faci cărarea în altă parte, oamenii o iau tot pe unde a fost cărarea cealaltă, nu vor să o ia pe asta.
 
Că, de ce? El a apucat-o pe acolo şi el vrea s-o apuce tot pe acolo! Nu contează că tu ai
pus trandafiri. El apucă prin trandafiri, nu ocoleşte nimic! Asta ne arată ceva despre felul nostru de a fi.
 
Or, în clipa în care îmi dau seama că felul în care reacţionez şi gândesc şi trăiesc mă face nefericit, atunci eu trebuie să iau o hotărâre, ca şi când aş muri. Nu mai fac lucrul acesta. Şi când îţi vine să te compari cu cineva, zici: „Aoleu, mor dacă mai fac asta! Nu mai fac!” Şi ne trebuie cam 30 de zile, 40 de zile, 40 e cifra cea mai bună, că e rânduită şi de Dumnezeu, ca să dispară o deprindere proastă. Ca să dezvăţăm un obicei de-al nostru ne trebuie 40 de zile de muncă serioasă.
 
Munca asta este antrenamentul pe care-l fac sportivii, este exerciţiul pe care-l fac cei care au examene, este asceza pe care o practicăm noi, creştinii.
 
Asceza creştină, spunea un Părinte, nu-I decât un antrenament de dobândire a “năravurilor” lui Dumnezeu, Care nu judecă, ci iubeşte, iartă, are îndelungă răbdare şi pedepseşte cu milă…
Când mă înfurii pe cineva, să nu mai reacţionez aşa cum am învăţat şi apucat de la oameni şi de la fire, ci să-mi aduc aminte că am poruncă să iert şi să încep să fac aşa cum zice Dumnezeu.
 
Şi asta se face cu postul, cu rugăciunea, cu dezlegările pe care le primim la Sfânta Spovedanie, cu puterile pe care le primim prin sfintele slujbe. Dacă te spovedeşti, dacă bei agheasmă, dacă ţii post, dacă faci mătănii… Nu uitaţi, oameni buni, mătăniile şi închinăciunile sunt cele mai puternice arme pe care ni le-a dat Dumnezeu în trupul nostru.
 
 Rugăciunea nu înseamnă numai rugăciunea minţii.
 
Aşa, bine zici, Doamne, uite, să-ţi spun frăţioare, înainte de rugăciunea minţii, fă rugăciunea trupului. Stai în genunchi, nu sta într-o rână, fă mătănii, fă închinăciuni, şi apoi se adună mintea în trupşorul acesta şi dacă ne vin gânduri multe, înseamnă că trupul n-a intrat în ritmicitatea lui ca să ajute rugăciunea.
 
Trupul ne ajută rugăciunea. Nu vă bazaţi pe sentimente la rugăciune. Ele sunt schimbătoare.
 

 

Monahia Siluana VLAD
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments