Sfântul mucenic IOAN CEL NOU de la Suceava9 min read

De la începutul veacului al XV-lea, străvechea cetate voievodală Suceava adăposteşte
moaştele unuia din cei mai cunoscuţi sfinţi cinstiţi de credincioşi, din Moldova şi anume
Sfântul Ioan, supranumit „cel Nou”. Din puţinele ştiri rămase în legătură cu pătimirea sa, se
pot desprinde şi câteva date biografice. Era originar din oraşul Trapezunt (sau Trebizonda azi
Trabzon în Turcia), oraş situat pe ţărmul sud-estic al Mării Negre. Din 1204 până în 1261 a
fost capitala unui mic „imperiu”, desprins din cel bizantin.
De vreme ce a pătimit în jurul anului 1330, presupunem că s-a născut spre sfârşitul veacului al XHI-lea.
Statornicia sa în dreapta credinţă, care a mers până la sacrificiul vieţii, ne face să credem că a primit o
frumoasă educaţie religioasă atât în familie cât şi de la unii din preoţii numeroaselor biserici
din Trapezuntul natal şi chiar de la dascălii care l-au învăţat carte. La vremea pătimirii sale se
ocupa cu negustoria, ca mulţi alţi locuitori ai oraşului. Aşa se face că de multe ori călătorea în
diferite oraşe de pe ţărmul Mării Negre cu treburi negustoreşti. Cu prilejul acestor călătorii, se
întărea, însă, şi în dreapta credinţă, căci cunoştea biserici şi mănăstiri, preoţi şi călugări cu
viaţă îmbunătăţită.
Prin anul 1330 sau 1332, s-a îndreptat din Trapezunt spre Cetatea Albă pe corabia unui
oarecare Reiz, catolic din Veneţia sau Genova. Pe drum a avut cu el discuţii privitoare la
credinţă, susţinând cu dârzenie adevărurile Ortodoxiei. Ajungând în Cetatea Albă, Reiz şi-a
pus în gând să se răzbune pe cucernicul Ioan, care-l înfruntase în discuţiile purtate pe corabie.
Pe atunci, Cetatea Albă şi ţinutul înconjurător erau stăpânite de tătarii nogai. Drept aceea,
Reiz s-a prezentat la conducătorul cetăţii (numit şi ighemon sau eparh), spunând că Ioan
doreşte să treacă la religia tătarilor.
Desigur, dregătorul s-a bucurat de această veste, poruncind ostaşilor să aducă în faţa lui pe negustorul
din Trapezunt. Fiind adus înaintea sa, dregătorul i-a grăit : „Am auzit că ai dori să îmbrăţişezi străvechea
noastră credinţă. Deci, alesule prieten, lepădându-te de credinţa cea în Hristos, în faţa acestei adunări
adaugă-te celor care se bucură de dragostea şi de oblăduirea mea”. Ioan a înţeles de îndată uneltirile lui
Reiz, drept care a răspuns cu îndrăzneală eparhului: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci
ce-ar putea despărţi inima mea de „Soarele dreptăţii” şi de „Răsăritul cel de sus” şi a mă
întoarce în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu?
Preaputernice eparhe, vorbele care ţi s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase.
Eu nu voiesc să dispreţuiesc bunătatea care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos – lumina lumii”.
Cuvintele alesului creştin au îndârjit pe dregătorul cetăţii, considerându-le ca
dispreţuitoare faţă de credinţa tătarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan să fie
întins pe pământ şi bătut cu toiege, socotind că în felul acesta îl va sili să treacă la religia lui.
Spre surprinderea chinuitorilor săi, Ioan mărturisea cu şi mai mult curaj credita cea adevărată
zicând: „Binecuvântat eşti Dumnezeule şi preamărit eşti Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh. Să nu-mi fie mie niciodată a mă închina soarelui şi focului, ci Părintelui
luminilor şi slavei celei neînserate. Mulţumescu-ţi Ţie Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi
spăla păcatele cu sângele meu şi a mă sfinţi cu puterea Sfântului Duh spre dobândirea vieţii
celei veşnice. Aceasta este ziua în care bucuria mea este deplină, pe care nimeni n-o va lua de
la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să mă împărtăşesc mai cu adevărat din slava zilei celei
prealuminoase a împărăţiei Tale”. După ce a fost îndelung chinuit, a fost legat în lanţuri şi
aruncat în închisoare.
Plin de răni, a doua zi dimineaţa, a fost dus iarăşi în faţa ighemo-nului, care a încercat
din nou să-l convingă să treacă la credinţa lui. Şi de data aceasta, preavrednicul mărturisitor al
lui Hristos s-a împotrivit zicând : „Numai cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui, iar mie să
nu-mi fie a mă sfinţi şi a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui
Hristos, care a spus că „m lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea”.
Aceste cuvinte l-au mâniat şi mai mult pe dregătorul păgân, care a poruncit ca Ioan să fie
supus la chinuri şi mai înfricoşate.
A fost din nou întins la pământ şi bătut, apoi legat de coada
unui cal şi târât pe drumurile cetăţii, trupul fiindu-i astfel sfâşiat de pietre.
Unul din chinuitori, văzând tăria în credinţă, cuprins de ură şi de mânie împotriva
mărturisitorului lui Hristos, a scos sabia şi i-a tăiat capul. După unele ştiri, cel care l-a ucis ar
fi un evreu, în felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a învrednicit să se facă părtaş tuturor
darurilor dumnezeieşti şi a dobândit „cununa vieţii veşnice”.
Ighemonul şi ceilalţi dregători tătari din cetate n-au dat voie creştinilor să ia cinstitul
trup de pe drum şi să-l îngroape după rânduiala creştinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa
nemărginită faţă de aleşii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un
necredincios din cetate, văzând această arătare a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut
că sunt preoţi creştini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba
prohodirii lui Ioan. A scos arcul şi săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a
doua minune, mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată ; a fost izbăvit de pedeapsă
cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă.
Aceste minuni l-au înfricoşat pe conducătorul cetăţii, care a îngăduit creştinilor să
ridice trupul lui Ioan şi să-l înmormânteze după rânduiala creştină. A fost îngropat în cimitirul
din Cetatea Albă.
Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conştiinţă pentru uciderea lui Ioan, şi-a pus în gând
să mai săvârşească o nelegiuire. Văzând el însuşi ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, sa
gândit să-l dezgroape în ascuns şi să-l ducă în ţara sa, pentru ca de asemenea revărsări de
daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetăţeni săi. Dar şi de
data aceasta s-a întâmplat o minune. Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat
în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. într-adevăr,
mergând ia cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii, încercând să ia trupul lui Ioan.
Drept aceea, preotul a înştiinţat obştea credincioşilor din Cetatea Albă care au ridicat trupul
neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos şi l-au dus în altarul unei biserici din oraş.
Rămăşiţele sale pământeşti, neputrezite şi răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate
acum ca sfinte moaşte. Ele au rămas în această biserică mai bine de 80 ani, revărsând multe
daruri asupra creştinilor care veneau şi îngenun-chiau în faţa lor, cerând mijlocirile sale în faţa
Părintelui ceresc.
În legătură cu oraşul în care a pătimit Sfântul Ioan – numit acum „cel Nou”, spre a se
deosebi de Sfântul Ioan Botezătorul sau de alţi sfinţi cu acest nume -, s-a crezut mult timp că
este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, oraş care a aparţinut secole în şir Moldovei,
apoi României întregite. Mai nou unii învăţaţi consideră că este vorba de o localitate cu
acelaşi nume lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea.
Vestea despre cinstitele sale moaşte, şi mai ales despre minunile care se săvârşeau în
jurul lor, a ajuns curând şi în Ţara Moldovei, întemeiată pe la mijlocul veacului al XlV-lea şi
consolidată apoi în cursul domniei îndelungate şi paşnice a lui Alexandru cel Bun (1400-
1432). Acest evlavios domnitor – la stăruinţele căruia a fost recunoscută oficial Mitropolia
Moldovei de către Patriarhia ecumenică din Constantinopol – în dorinţa de a ridica prestigiul
noii Mitropolii, dar şi pentru ca ţara lui să aibe un sfânt ocrotitor, a socotit că e bine să aducă
moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă la Suceava, capitala sa şi reşedinţa
Mitropoliei.
Astfel, în anul 1415 „au fost aduse cu multă cheltuială moaştele Sfântului
mucenic Ioan Novai de la Cetatea Albă de la păgâni şi le-au aşezat în târgu în Suceava, la
Mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, penru paza şi ferinţa (ocrotirea n.n.) scaunului domniei
sale, carile să prăznuieşte miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor”. Aşa scria Axinte Uricariul
în înregistrările (sau interpolările) pe care le-a făcut la Cronica sau Letopiseţul lui Grigore
Ureche.
Alaiul cu moaştele Sfântului Ioan au fost întâmpinate la locul numit „Poiana
Vlădicăi”, în apropiere de Iaşi, de către domnitorul şi soţia sa, de mitropolitul Iosif , de marii
dregători, egumeni, călugări, preoţi şi credincioşi, care l-au însoţit până la Suceava. Acolo au
fost aşezate în biserica Mirăuţi, care, cu multe refaceri de mai târziu, dăinuieşte până azi.
Cu prilejul aducerii moaştelor sale la Suceava – sau poate câţiva ani mai târziu -, s-a
alcătuit o scurtă lucrare istorico-arghiografică intitulată: Mucenicia sfântului şi slăvitului
mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă. Mai mult timp s-a crezut că
autorul acestei lucrări ar fi un învăţat din sudul Dunării, Grigorie Ţamblac, care a ajuns apoi
mitropolit al Kievului, în anii din urmă, s-a dovedit că este vorba de un localnic, cu numele
Grigorie, Acare se intitula „monahul şi presbiterul marii Biserici a Moldovei”, în această
primă lucrare originală scrisă în Moldova – în slavoneşte – sunt prezentate câteva date despre
pătimirea Sfântului Ioan, dar este descrisă şi aducerea cinstitelor sale moaşte la Suceava.
În felul acesta, Sfântul Ioan cel Nou a devenit „apărătorul şi ocrotitorul” întregii ţări a
Moldovei, în curgerea veacurilor, binecre-dincioşii români de pretutindeni – dar mai ales cei
din nordul Moldovei, din părţile de răsărit ale Transilvaniei şi din Maramureş – au cinstit după
cuviinţă pe acest ales mucenic al lui Hristos. Mitropolitul Varlaam, în cunoscuta sa Cazanie,
tipărită la Iaşi în 1643, scria că era prăznuit în fiecare an, joia după Rusalii. Axinte Uricariul,
în întregirile sale la Letopiseţul lui Grigore Ureche scria că i se face pomenirea „miercuri şi
joi în săptămâna Rusaliilor”.
Se pare că încă din secolul al XVI-lea era prăznuit la 24 iunie,
ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), aşa cum se face până astăzi.
Cinstitele sale moaşte au rămas în biserica Mirăuţi până în anul 1589, când au fost
mutate în noua catedrală mitropolitană din Suceava – cu hramul Sfântului Gheorghe – ctitorită
în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan III şi fiul său Ştefăniţă.
Se cunosc multe minuni săvârşite prin puterea rugăciunilor Sfântului Ioan.
Câteva din ele sunt amintite de mitropolitul Petru Movilă al Kievului. De pildă, scria că la 2 iunie 1622
Suceava era ameninţată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părţile. Preoţii
slujitori la biserica în care erau adăpostite moaştele au voit să ia racla să o ducă în cetatea
Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au înţeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte şi că-i
va ocroti, încât au continuat să se roage ca oraşul să nu cadă în mâna cotropitorilor, întradevăr,
o ploaie torenţială a împiedicat pe tătari să mai asedieze oraşul.
Moaştele au rămas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste în Moldova
regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine în Polonia şi pe mitropolitul
cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moaştele
Sfântului Ioan cel Nou, odoarele şi documentele Mitropoliei. Au fost duse şi aşezate la
Jolkiew, unde a vieţuit şi mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693). Cinstitele moaşte au
rămas în pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuţi a reuşit
să le readucă acasă, fiind reaşezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului
Gheorghe.
Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei
(Bucovina), cu oraşul Suceava, cât şi o parte din Polonia (cu oraşul Jolkiew) erau încorporate
în imperiul austriac (sau habsburgic). O nouă strămutare a lor a avut loc în cursul primului
război mondial, când, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena şi adăpostite în capela ortodoxă
română din acel oraş. Revenirea Bucovinei şi a Basarabiei la ţara-mamă, în 1918, a făcut ca
Sfântul Ioan să devină iarăşi ceea ce a fost veacuri de-a rândul, adică „ocrotitorul a toată ţara
Moldovei”.
Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost înfăţişate în pictura multor biserici din
Moldova. Chipul său apare pentru prima oară în pronaosul bisericii de la Dobrovăţ, de lângă
Iaşi, în 1529. Câţiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viaţa şi pătimirea sa în 12 scene,
pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Scene
asemănătoare apar şi în pictura catedralei episcopale din Roman, în pridvorul închis al
bisericii mănăstirii Suceviţa, ctitoria Movileştilor, apar 14 scene din viaţa şi pătimirea sa.
Cu viaţa şi pătimirea lui s-au ocupat mai mulţi cărturari români. Acatistul său a fost
tipărit în mai multe rânduri. Chipul său apare în icoane, care împodobesc casele credincioşilor
sau este pictat în biserici, din toate zonele ţării.
Fiind cinstit atât de mult de credincioşii români de pretutindeni, să ne rugăm şi noi
acestui sfânt ocrotitor al Moldovei zicând: „ Prcalăudate Ioane, pe tine nici sălbăticia
tiranului, nici amăgirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bătăile cele cumplite nu te-au
despărţit de Hristos, pe care din pruncie L-ai iubit; Căruia te şi roagă să ne dăruiască
sufletelor noastre pace şi mare milă”. (Podobia la laude, din Utrenia zilei de 2 iunie).
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments