Evanghelia acestei Duminici face parte din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei, cap. 5–7). În partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce arată că „faptele dreptăţii” – milostenia, rugăciunea şi postul – trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă (v. 1-18), El ne îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v. 19-21); să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de lumina „care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23); să nu ne facem slujitori ai lui „Mamona”, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (v. 24); ci, în ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, coroana creaţiei, şi să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v. 25-34).
„Mamona”, cuvânt aramaic care înseamnă „bani”, „profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Pentru omul preocupat de cele lumeşti, „Mamona” devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu. Ispita de a deveni slujitorul lui „Mamona” trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte).
Observăm că trei dintre temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte sunt strâns legate întreolaltă: anume cele pe care le putem intitula: „Comoara în cer”; „Dumnezeu şi Mamona”; şi „Încrederea în Providenţă”. Cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este „curat” vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe „Mamona”, şi pentru a ne pune toată încrederea în Providenţa dumnezeiască.
Încrederea, temei al credinței. Prima treaptă a credinţei este încrederea în Dumnezeu. Să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Să crezi că făgăduinţele Lui se împlinesc necondiţionat. Despre Avraam, Sf. Scriptură ne spune că el „a crezut pe Domnul şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 15,6). L-a crezut pe Dumnezeu împotriva oricărei socoteli omeneşti. L-a crezut şi L-a ascultat fără şovăire atunci când i-a cerut să-şi lase casa părintească şi ţara strămoşilor pentru a deveni peregrin spre o patrie mai bună. L-a crezut şi L-a ascultat atunci când i-a poruncit să-l aducă jertfă pe unicul şi prea iubitul său fiu, chiar dacă această poruncă părea să contrazică făgăduinţa că din el, prin Isaac, se va ridica un mare popor. Aşa a ajuns el „credinciosul Avraam” (Gal 3,9) şi părinte al tuturor celor credincioşi. Cum am putea fi noi „urmaşii lui Avraam” (Gal 3,29) fără a avea aceeaşi încredere în Dumnezeu şi în cuvântul Său? Cum să ne numim fiii „credinciosului Avraam”, dacă nu suntem decât nişte „puţin credincioşi” (Mt 6,30)?
Astăzi, ca şi întotdeauna, multe dintre păcatele oamenilor decurg din lipsa de încredere în Providenţă. „Ce vom mânca?” şi „Cu ce ne vom îmbrăca?”, iată două întrebări care, chiar şi atunci când nu sunt exprimate pe faţă, persistă cu stăruinţă în conştiinţele oamenilor, amărându-le fiecare clipă a vieţii şi acoperind cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de Creator şi care ar trebui să le arate calea spre El. Sub acest văl al necredinţei, ei nu se mai ştiu fii ai Tatălui Ceresc şi nu se mai încred în El. Se încred mai degrabă în eforturile proprii, în continua lor preocupare pentru „ziua de mâine” (v. 34). La nivelele înalte ale organismelor politice şi economice naţionale şi internaţionale se fac planuri pe termene mai lungi sau mai scurte, îndreptate spre himera unui viitor fericit pentru oameni şi pentru popoare. Un viitor care niciodată nu devine prezent; şi o fericire care se tot amână. Şi aceasta deoarece lui Dumnezeu şi Providenţei Sale nu li se mai recunoaşte nici un rol. Dar nu numai la aceste nivele înalte se dovedeşte ineficienţa preocupării unei omeniri care şi-a luat soarta în propriile sale mâini, uitând cu totul de Dumnezeu. Acelaşi lucru se poate vedea la nivelul vieţii familiilor şi al persoanelor. Fiecare în parte şi toţi la un loc nu fac decât să reitereze la infinit zadarnicele eforturi ale miticului Sisif. Nici nu poate fi altfel atunci când perspectiva umană nu mai acordă nici un loc Providenţei.
Nesocotirea Providenței și păcatele grele ce decurg din ea. Spuneam însă că lipsa încrederii în Providenţă stă la originea unor mari şi grele păcate. Astfel, expresia aparent elegantă a „planificării familiei”, de fapt uciderea pruncilor înainte de a se naşte – pe cale chirurgicală, prin avort, pe cale mecanică, prin sterilet, sau pe cale chimică, prin pilulele „antibaby”, adevărate pesticide umane – este motivată mai ales prin faptul că înmulţirea necontrolată a populaţiei ar pune sub semnul întrebării viitorul omenirii datorită limitării resurselor planetei. Uitându-se faptul că oamenii trăiau mult mai greu în vremurile trecute, când populaţia era cu mult mai rară decât astăzi. Şi că în fiecare etapă istorică a omenirii au fost scoase la iveală resurse nebănuite înainte. Uitându-se, de fapt, că Dumnezeu Creatorul este, deopotrivă, Proniatorul, că El poartă grijă creaţiei Sale. Neomalthusianismul actual este unul dintre păcatele cele mai mari şi mai îngrozitoare ale omenirii. Şi totuşi, el se vrea nu numai statuat şi legiferat, ci şi acceptat ca normal, când anormalitatea lui este strigătoare la cer. Lipsiţi fiind însă de un „ochi curat”, oamenii de azi şi, mai ales, factorii de răspundere ai comunităţilor umane refuză să califice uciderea ca ucidere, cum refuză să vadă consecinţele dezastruoase şi absolut evidente ale acestui păcat, atât pe planul vieţii personale, cât şi pe planul vieţii popoarelor şi al lumii, în general. Din păcate, multe din aşa-zisele „Biserici”, ca urmare a secularizării lor, adică a faptului că s-au făcut „ca lumea”, devenite astfel ele însele pradă ale aceleiaşi îngrijorări care nu ţine seama de Providenţa dumnezeiască, preferă tăcerea asupra acestui păcat sau chiar, în unele cazuri, participă direct la o aşa-zisă „paternitate responsabilă”, de fapt la programul neomalthusianist. Printr-o astfel de atitudine, ele îşi neagă, de fapt, orice temei pentru pretenţia de a fi Biserici şi de a aparţine lui Hristos. Căci nu mai este Biserică o grupare care, chiar dacă-şi zice creştină, nu mai califică păcatul drept păcat, ci confundă binele cu răul. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău!”, strigă profetul Isaia (5, 20).
„Ce vom mânca?” şi „Ce vom bea?” – iată o preocupare care face din mame ucigaşe ale propriilor lor copii, care face din părinţi şi bunici nişte complotişti împotriva vieţii celor care ar trebui să le fie fiinţele cele mai scumpe din lumea întreagă! Iată o preocupare ce duce la situaţia ca aceia dintre copii care sunt aduşi totuşi la existenţă – unul sau cel mult doi de familie – să vadă instinctiv în părinţii lor pe ucigaşii fraţilor lor şi astfel să resimtă faţă de aceştia o repulsie, o ură şi un dispreţ care par numai a fi împotriva naturii!
Dar câte alte păcate vin din lipsa încrederii în Dumnezeu!
Atâţia dintre „creştini” n-au deloc timp de rugăciune, căci grija pentru cele lumeşti îi acaparează în aşa măsură, încât spun cu toată convingerea că n-au cum să jertfească slujirii lui Dumnezeu nici măcar câteva minute dimineaţa şi seara. Apoi, atâţia dintre „creştini” nu mai au „Ziua Domnului” (Duminica); i-au furat-o şi pe aceasta lui Dumnezeu, pentru a o pune în slujba lui Mamona. Cei care fac acest lucru nici n-ar mai trebui să folosească denumirea de Duminică, deoarece ea înseamnă, etimologic, tocmai acest lucru: „Ziua Domnului” sau „Ziua Domnească”. Iar dacă folosesc această denumire, atunci s-o şi recunoască drept a Domnului şi s-o dedice numai slujirii Lui! Ce să mai vorbim de timpul pe care ar trebui să-l găsească pentru a-i vizita pe cei săraci, pe cei bolnavi şi închişi, adică de a-L sluji pe Hristos Însuşi prin ei (Mt 25,31 şi urm.)! Nu, pentru Hristos nu există nici timp, nici bunăvoinţă! Lui Mamona i se cuvine totul şi numai lui îi slujesc. Iată, exprimată concis, dar cum nu se poate mai exact, concepţia de viaţă a unei bune părţi a „creştinilor” vremurilor noastre!
Aceiaşi creştini spun sus şi tare că ei cred în Dumnezeu. Că, adică, ei cred că au fost creaţi de El. Ori, zice Mântuitorul, viaţa şi trupul, creaţie a lui Dumnezeu, sunt mai mult decât hrana şi îmbrăcămintea (v. 25). Dacă crezi că Dumnezeu ţi-a dat viaţă şi trup, adică pe cele mai mari, apoi să nu crezi că El îţi dă hrana şi îmbrăcămintea de care ai nevoie, adică pe cele mai mici? Nu este cu totul iraţională această lipsă de încredere?
