LUPTA ÎMPOTRIVA RĂULUI8 min de citit

     Sensul „răului” scapă, de obicei, înţelegerii noastre profane, tot mai mult subordonată erorii şi instabilităţii. Fiindcă, din păcate, există în societatea pseudocreştină în care trăim, o incontestabilă „mafia” a subversiunii şi-a anarhiei ideologice care, pregătind cu migală răul, se sileşte să îndrepte privirile naivilor spre obiective sociale necorespunzătoare şi spre rezoluţii ieftine, întru totul străine de piscurile luminoase ale Evangheliei lui Hristos. Calificându-le drept manifestări, excrescenţe ale răului devorant şi inu­man care desfigurează faţa umanităţii, şi denaturând neîncetat noţi­unea însăşi a Răului, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, duşmanii Cerului şi ai izbăvirii se mândresc cu idealul lor politic, care nu-i, la urma urmelor, decât hegemonia Răului pe pământ.

 

 
Ca să sesizăm, cât mai bine şi mai profund, geneza şi evoluţia Răului, să analizăm, îndeaproape, aspectul său psihologic, bazân-du-ne pe referinţele biblice. Astfel aflăm că, mai întâi, îl medităm, după cum citim: „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău…” (GENEZA, 50. 20). Sau: „în adevăr, cei ce gândesc răul se rătă­cesc…” (PROVERBE, 14. 22). Meditându-1, ajungem la plăcerea răului şi la dorinţa lui.
 
Ţofar din Naama, în a doua cuvântare adresată lui Iov, vorbindu-i de bucuria de-o clipă a nelegiuitului, îi spune: „Dulce era răul în gura lui” (IOV, 20. 12). De aceea, „sufle­tul celui rău doreşte răul…” (PROVERBE, 21.10). Plăcerea şi dorinţa, repetându-se, dau naştere deprinderii de a face răul (IEREMIA, 13. 23). Iar deprinderea va întări în aşa măsură răutatea omului, încât el se va gândi „în fiecare zi numai spre rău” (GENEZA, 6. 5).
 
Pentru Ap. Pavel, răul- atunci când ne domină, când devine o obsesie, simţindu-l, pur şi simplu, „lipit” de noi – nu este altceva decât păcatul: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească; pentru că am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. (…) Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face răul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (ROMANI, 7. 18, 20). în materializarea răului găsim toate elementele păcatului: gândurile rele (Matei, 9. 4), faptele rele (Iacob, 3.16), planurile rele (EZECHIEL, 38. 10), lucrurile neîngăduite ale unei minţi „blestemate” (ROMANI, 1. 28-31), inima „rea şi necredincioasă” (EVREI, 3. 12), limba, care „este un rău, care nu se poate înfrâna”, fiind plină „de o otravă de moarte” (IACOV, 3. 8) etc.
 
Să vedem, acum, cum se prezintă, după Biblie, chipul omului rău, portretul lui.
 
Psalmistul David, de pildă, îl descrie pregătind răul, zămislind fărădelegea şi născând înşelăciunea (PSALMUL 7.14). Tot el dă în vileag mustrarea pe care o adresează Dumnezeu celui rău: „Dacă vezi un hoţ, te uneşti cu el, şi te însoţeşti cu preacurvarii. Dai drumul gurii la rău, şi limba ta urzeşte vicleşuguri. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, şi cleveteşti pe fiul mamei tale” (PSALMUL 50, 16-29). Iar Elifaz din Teman îi descoperă alte trăsături negative, reprobabile; respectiv, „îşi duce în nelinişte toate zilele vieţii”, „ţipete de spaimă răsună la urechile lui, nu trage nădejde să scape de întuneric”, „necazul şi neliniştea îl înspăimântă” (IOV, 15. 20-24).
 
Ca să biruim răul, ca să ne detaşăm de mrejele lui diabolice, trebuie să simţim în noi oroarea, aversiunea, dezgustul, adică să ne fie groază de el şi să ne lipim, cu tot sufletul şi cu toată inima, de bine (ROMANI, 12. 9). 
De la starea de slăbiciune, de dezorien­are spirituală a confuziei în care ne zbatem sau se zbat „cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune”, care „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii, şi păcatul cu şleaurile unei căruţe” (ISAIA, 5. 18, 20), putem reuşi să surmontăm răul prin bine, precum ne îndeamnă fostul ucenic al lui Gămăliei: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (ROMANI, 12. 21), făcând uz de puterea discernământului atoatebinefăcător, şi deprinzându-ne, astfel, prin întrebuinţarea unei judecăţi sănătoase, să deosebim „binele şi răul” (EVREI, 5. 14). 
Aceasta este atitudinea prudentă a omului chibzuit, care, când vede nenorocirea răului „se ascunde”, şi numai „cei proşti”, lipsiţi de discernământ, „merg înainte şi sunt pedep­siţi” (PROVERBE, 22. 3). însă, ca să atingem saltul calitativ de mai sus, se impune recunoaşterea răului din noi, a păcatului care ne ţine în robie, descalificându-ne ca fiinţe create de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui.
 
Eliberarea de răul ce ne-a stăpânit şi ne-a făcut să părăsim „cărările adevărului”, ca să umblăm numai pe „drumuri întunecoa­se”, datorită căruia ne puneam plăcerea „în răutate” (PROVERBE, 2. 13-14), această slobozenie, indispensabilă evoluţiei noastre morale ne-o aduce Duhul Sfânt, prin credinţa neclintită în Isus Hristos. 
Este vorba de Mângâietorul, Duhul Adevărului, prin lucrarea Căruia devenim, cu drept cuvânt, liberi. Deoarece, de aici înainte, stăm, cum scrie Psalmistul, „sub ocrotirea Celui Prea înalt” şi ne odihnim „la umbra Celui Atotputernic”; Domnul devine „Păzitorul” nostru şi ne păzeşte sufletul „de orice rău” (PSALMII 91. 1 şi 121. 5-7). 
Nu ne mai aflăm sub semnul jude­căţii lui Dumnezeu, în ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Mântuitorului „şi vor ieşi afară din ele”, căci suntem asigu­raţi, prin promisiunea Lui sfântă: „Cei ce au făcut binele, „vor învia pentru viaţă” (IOAN, 5. 28-29).
 
Răul este contrariul voinţei divine. Dumnezeu urăşte „pe cei ce fac fărădelegea, pe oamenii care varsă sânge şi înşeală” (PSALMUL 5. 5-6). Ceea ce ni se cere, este să facem binele fără a păcătui
(ECLEZIASTUL, 7. 20). Mai mult, să încetăm să facem răul, învă­ţând să practicăm binele (ISAIA, 1.16). Să căutăm binele, să-l iubim, urând răul (AMOS, 5. 14-15).
 Numai cine face binele „este din Dumnezeu; cine face răul, n-a văzut pe Dumnezeu” (3 IO AN, 11.)
 
În lupta noastră zilnică împotriva răului, să luăm ca exemplu pe Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos, care – relatează Faptele Apostolilor – „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul” (FAPTE, 10. 38). 
Sfântul din Tars merge şi mai departe cu îndemnul său, când scrie: „Să nu obosiţi în facerea binelui…” (GALATENI, 6. 9). Dar să ne preocupe şi atitudinea semenilor noştri, a fraţilor noştri desţăraţi, de pildă, care au făcut experienţa răului în perioada dictaturii comuniste, când se aflau încă în ţară; să-i îndemnăm „să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii” (1TIMOTEI, 6. 18).
 
Să nu neglijăm un lucru capital în lupta cea bună a credinţei, şi anume: înainte de a divulga răul social, cu toată cohorta lui de tare regretabile, de structuri putregăite, de dezordine morală şi, chiar, spirituală, trebuie să suprimăm rădăcinile răului din lăuntrul nostru vătămat, de cele mai multe ori, din cauza îndepărtării de Dumnezeu, în felul acesta comportându-ne, vom reuşi să combatem, în mod victorios, răul din noi, adică „gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (MARCU, 7. 21-22). 
 
Şi cum să-l combatem?
 
 Opunându-ne forţei sale de atracţie şi îndepărtându-ne de irezistibilele lui chemări.
 
Odată răul învins în noi înşine, prin răstignirea dorinţei şi a obişnuinţei de a-l simţi cocoloşit în adâncurile noastre ruşinoase, ne vom arăta capabili să începem lupta „prin bine”, împotriva răului din afară, cu alte cuvinte, împotriva manifestărilor sale con­crete.
 
Lupta aceasta sublimă, de-o uriaşă forţă interioară, de-o nebănuită frumuseţe evanghelică, este – sau, mai bine zis ar trebui să fie – o luptă a râvnei şi-a priceperii, a spiritului şi-a luminii, a jertfei şi-a triumfului. O luptă care să pună capăt răului din societatea căreia aparţinem.
 
Înarmaţi cu sabia Duhului, iată-ne gata de luptă împotriva dezmăţului şi-a tot felul de turpitudini, sfărâmând inimile de piatră şi izbăvind, din robia dualităţii, a incertitudinii şi a neputinţei sufletele care se lasă străpunse de cele două tăişuri ale Cuvântului lui Dumnezeu.
 Şi care nu se vor sfii niciodată să afirme, copleşiţi de bucuria transformării lor radicale: „Căci pentru mine a trăi este Hristos”.

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments