“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”4 min de citit

         O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.
         Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.

         Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor – cum ii era numele de botez – traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. 

La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. 

La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. 

Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent.

 Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. 
Serafim a ramas nemiscat trei ore. 

Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”.  

Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. 

Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. 

Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. 

Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. 
Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.


         A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii. 

Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor.
 Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. 
Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.”

 Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. 
Zambind, parintele i-a raspuns ca tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. 

Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni.

 Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor. 

         Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata.
 Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei.
 “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments