C

Care sunt Lucrarile Duhului Sfant

 Duhul lui Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi pururea acţionează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile şi îndreptându-ne paşii pe cărările păcii, în timp ce raţiunile cele greşite ale duhului celui rău sunt pline de răzvrătire şi de încăpăţânare, precum şi de dorinţe trupeşti, pofta ochilor şi de trufia vieţii.
 
„Si oricine trăieşte si crede în Mine nu va muri în veac” (loan 11: 26).
 
Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omeneşti sufletul său ar fi ameninţat cu moartea din pricina păcatelor, totuşi el nu va muri în veac, şi el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel Care „ridică păcatul lumii” (Ioan 1: 29) şi în mod gratuit ne dă har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu – Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (loan 1:4) şi mai departe: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (loan 1: 5)

 

 
Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ciuda căderilor în păcat ale oamenilor sau a întumecimii care înconjoară sufletul nostru, străluceşte totuşi în inimă prin dumnezeiască lumină (care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos.
 
In cazul în care un păcătos nu se pocăieşte, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhneşti din pricina acestei lipse de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii păcătosului)».
 
Însă, în cazul în care păcătosul se converteşte pe calea pocăinţei, aceasta îi şterge cu totul toată

urma vechilor păcate şi îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai întâi atât de păcătos în veşmântul nestricăciunii ţesut din harul Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind ţelul vieţii creştine.

 
 Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om. Sfânta Scriptură în întregime vorbeşte despre acest lucru. Astfel, sfântul nostru părinte David. spunea: „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele” (Ps. 118:105), şi „De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu” (Ps. 118: 92).
 
Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie şi lumină. Şi dacă acest har al Sfântului Duh nu m-ar lumina în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera, de unde să dobândesc o scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieţii care este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei?
Şi, de fapt, Domnul a arătat adesea înaintea, multor martori felul în care harul Sfântului Duh lucrează asupra celor pe care El i-a sfinţit şi iluminat prin marea Sa bunăvoinţă. Aminteşte-ţi de Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci când a apărut în public.
 
Amintiţi-vă de Schimbarea la Faţă a Domnului pe muntele Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: „şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9: 3). I-au apărut în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea sa.
 
Dar cum pot şti eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?
 
Este foarte simplu. De aceea Domnul spune: «Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoştinţa». Necazul este că noi nu căutăm această cunoaştere divină care este smerită, căci nu aparţine acestei lumi. Această cunoaştere care este plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru zideşte orice om spre mântuirea sa. Despre această cunoaştere Domnul spunea că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoaşteri El le spunea Apostolilor Săi: „Acum şi voi sunteţi nepricepuţi” (Matei 15: 16)?
 
Cu privire la această înţelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24: 45), iar Apostolii îşi dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu sălăşluia în ei sau nu; şi fiind plini de înţelegere, ei observau prezenţa Sfântului Duh şi afirmau că lucrarea lor era sfântă şi întru totul bineplăcută Domnului Dumnezeu.
 
Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele lor: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte, 15: 28). Doar pe aceste temeiuri şi-au oferit ei epistolele ca un adevăr de nestrămutat spre folosinţa tuturor credincioşilor.
 
Astfel, Sfinţii Apostoli erau pe deplin conştienţi de prezenţa în ei înşişi a Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, înţelegi cât de simplu este.
 
Prezenta Duhului Sfant ne daruieste…
 
«Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu» (loan 14: 27).
 
«Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (loan 15:19).
 «Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (loan 16: 33).
Iar acelora pe care lumea îi urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc de la Domnul această – pace pe care ,cand Duhul Sfant te patrunde, o simţi înlăuntrul tău, pacea care, după cuvintele Apostolului „întrece orice înţelegere” (Filip 4: 7). Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi in cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o numeşte pace care vine din propria Sa bunătate şi generozitate şi nu aparţine acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ea se numeşte pacea lui Dumnezeu. „
 
O extraordinară desfătare.
 
Aceasta este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o bucurie de negrăit. Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce.
 
„O bucurie extraordinară în toată inima
 
Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ceea ce atinge.
 
 Aceasta este bucuria de care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16: 21-22).
 
Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care o simţim, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea de care vorbeşte Domnul însuşi prin gura Apostolului Său: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2: 9).
 
O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viaţă! Acum, e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a merge „din putere în putere” (Ps. 83: 7) şi să ajungem „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: „Dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte aripi ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi” (Is. 40: 31); „Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83: 8) care este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor cereşti. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru puţin timp şi arareori) va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cereşti.
 
O extraordinară căldură”. „Aşa cum e la baie atunci când se toarnă apa şi aburii se ridică în aer precum norii”,.«încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt!”. în această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în haine de blană, în vesmintele harului tesute de Duhul Sfânt. Si la fel se întâmplă şi acum, căci harul lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: „Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21). Prin împărăţia lui Dumnezeu, Domnul înţelege harul Sfântului Duh.
 
Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar harul Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ne îndulceşte simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de o negrăită bucurie. Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17).
 
 Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum. Despre această stare Domnul a spus: „Adevărat grăiesc vouă că sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9: 1).
 
Sfântul Macarie al Egiptului scrie: «Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh».
 
Cu această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, nişte biete creaturi.
 
Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul Sfântului Duh.
 
 Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate celelalte se . vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă; căci ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6: 32, 33).
 
Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai uşor.
 
 De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6).
 
 Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de Domnul Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi feluritele nevoi sunt nelipsite din viaţa noastră de pe pământ, totuşi
 Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu doreşte ca noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ne porunceşte prin Apostolii Săi: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6: 2).
 
Domnul Iisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe alţii, aşa încât, prin a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste frăţească, să ne putem uşura calea cea strâmtă şi plină de necazuri către patria cerească.
De ce a pogorât El din cer la noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ne îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa generozitate?
 
El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i sluji El însuşi şi pentru a-Şi da viaţa pentru mântuirea multora.
 
Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de îndoială.
 
 Toate cuvintele Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi înşine: „Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu apropiat vouă, la îndemâna voastră” (Ieremia 23: 33), iar „mântuirea ta se află pe limba ta” (Deut. 30:12-l4; Rom. 10:8-l3
 
„Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144: 18), „şi că la El nu încape părtinire” (Efes. 6: 9).
 
Fiindcă „Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (ioan 3: 35).
 
 Dacă măcar noi înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte adevăraţi fii ai Săi!
 
Domnul îi ascultă în mod egal şi pe călugăr, şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să fie credincioşi Ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un grăunte de muştar; şi atunci amândoi vor muta munţii din loc. «Unul va muta mii şi douăzeci de mii» (Deut. 32: 30).
 
 Domnul însuşi spune: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9: 23).
 
Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: „Toate le pot întru Hristos Cel care mă întăreşte” (Fil. 4:13). Dar nu vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos încă şi mai frumos decât aici despre cei care cred în El: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereţi şi veţi primi…” (Ioan 14: 12, 16; 16: 24).
 
Aşadar, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa. Şi, prin urmare, El spune: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25: 40).
 
Aşadar, să nu vă îndoiţi că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute şi cu dragoste se va bucura Domnul să vă trimită chiar şi acel lucru, cu condiţia ca să fie de extremă nevoie sau necesitate.
 
 Căci Domnul îi iubeşte pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toţi oamenii; El oferă din belşug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor şi mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le va împlini toate dorinţele: „Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps. 144:19).
 
Numai să luam aminte, să nu-i ceri Domnului ceva pentru care nu există o nevoie urgentă.
Dumnezeu nu te va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credinţa ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelege mâinile lor” (Ps. 124: 3), iar El va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar fi putut descurca foarte bine.
 
Domnul şi Maica Domnului să fie cu voi întotdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.
 

 

Sf.Serafim de Sarov-Dobandirea Duhului Sfant

38 Shares