Dostoievski, în Fraţii Karamazov, spune că iadul poate fi rezumat în două vorbe: prea târziu!
Numai amintirea morţii poate să ne motiveze să trăim astfel încât niciodată să nu fi e cazul să ne confruntăm cu acest cuvânt înfricoșător, cu această evidenţă înfricoșătoare:
„E prea târziu!”
Cuvinte ce ar putea fi spuse, gesturi ce ar putea împlini o relaţie, nu mai pot fi făcute. Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice intenţie de a mai făptui ceva în acest sens; acestea se vor putea împlini altcumva, dar vor fi scump plătite, cu preţul unei mai mari frământări a sufletului.
Aș dori să ilustrez cu un exemplu, ca să fie mai pe înţeles.
Cu mulţi ani în urmă, un bătrân de vreo 80 de ani a venit să mă vadă. Voia să-mi ceară un sfat, fiindcă nu mai putea continua să trăiască în starea de zbucium și neîmpăcare ce-l stăpânise timp de 60 de ani.
În timpul războiului civil din Rusia, el ucisese o fată pe care o iubea și care îl iubea. Se îndrăgiseră mult și intenţionau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri ea a ţâșnit dintr-o dată, traversând linia de foc, și a fost prea târziu ca el să oprească împușcătura.
Vreme de 60 de ani nu și-a mai putut afla liniștea. Nu numai că pusese capăt unei vieţi care îi fusese infi nit de dragă, dar curmase în plină floare firul vieţii nespus de preţioase a fetei pe care o iubea.
Mi-a spus că s-a rugat, implorând iertare de la Domnul, spovedindu-se cu pocăinţă, primind dezlegare și împărtășindu-se cu Sfintele Taine, și că făcuse tot ceea ce-i trecuse prin minte lui și celor către care se îndreptase pentru sfat, dar tot nu-și putea găsi pacea.
Sub inspiraţia harului și mișcat de o profundă simpatie și compasiune i-am spus: „Te-ai adresat lui Hristos pe Care nu L-ai ucis, unor preoţi cărora nu le-ai făcut nici un rău.
De ce nu te-ai gândit însă niciodată să te adresezi și tinerei fete pe care ai ucis-o, cerându-I iertare?” S-a arătat surprins.
Oare Dumnezeu nu poate ierta? Nu este singurul care poate ierta păcatele oamenilor pe pământ? Desigur că așa este. Dar i-am sugerat că dacă fata pe care o împușcase îl iartă, ea ar putea chiar mijloci pentru el și atunci Însuși Domnul nu ar fi indifferent la cererea ei.
I-am sugerat că ar trebui ca după rugăciunea de seară să stea și să-i spună fetei durerea și zbuciumul minţii și a inimii pustiite, suferinţele pe care le îndurase în toţi acești 60 de ani, și să-i ceară iertare, cerându-I apoi să mijlocească pentru el și să-L roage pe Dumnezeu să-i trimită pace în inimă ca semn că a fost iertat.
Așa a și făcut și astfel a dobândit într-un sfârșit pacea sufletului. Deci ceea ce a rămas nerezolvat pe pământ, își poate găsi o dezlegare, și ceea ce nu și-a aflat iertare pe pământ, poate fi tămăduit mai târziu, dar cu preţul unor ani de durere și remușcări, de zbucium și de lacrimi.
Mitropolitul Antonie al Surojului
CategoriiMitropolitul Antonie de Suroj
