„Când duhul cel rău se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, o impietreşte şi o intunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie; îi perverteşte ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie vede inaintea ochilor o lumină necurată şi roşiatică, mintea devine
furioasă şi indrăcită, gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, ruşinoase şi hulitoare.
Cel ce este stăpânit de acest duh al inşelării de cele mai multe ori se supără şi este plin de mânie (nu este în stare să ierte), nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă cu frumuseţile sale (cu lucrurile mâinilor sale).
 

Întotdeauna se lasă mânat fără frâu de mişcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu şi, în sfârşit, işi iese din minţi şi ajunge la pierzania desăvârşită”.

“Cel ce crede că este suficient sieşi este în laţul diavolului; dar dacă un asemenea om se mai crede şi «duhovnicesc», aproape că a devenit un complice activ al diavolului, fie că îşi dă seama sau nu“.(Sfantul Seraphim Rose)
Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine mai înainte de toate să se silească către bine, chiar dacă 
inima sa nu vrea acest lucru, şi să aştepte totdeauna cu neclintită credinţă mila Lui; să se silească a iubi, 
chiar de nu are dragoste; să se silească a fi blând, chiar de nu are blândeţe; să se silească a fi milostiv şi 
avea inimă milostivă; să se silească a fi dispreţuit, iar când este dispreţuit, să îndure cu îndelungă-
răbdare […]; să se silească spre rugăciune, chiar de este lipsit de rugăciune duhovnicească. Deci văzând 
Dumnezeu pe unul ca acesta că aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi dă 
lui adevărata rugăciune a Duhului, îi dă lui adevărata dragoste, blândeţea, milosârdiile îndurărilor (Col. 
3, 12) şi adevărata bunătate – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului”
 
Trebuie să ştim însă că această mângâiere a harului dumnezeiesc ori acest foc duhovnicesc
nu se va arăta în noi câtă vreme în noi strângem patimile.
 
 Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard.Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte, şi apoi aprinzi.
 
Arzând, ele încep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate.

Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi împotrivirile noastre cu ajutorul lui Dumnezeu – la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră. Astfel, cu incetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului.
Lemnişoarele uscate…
 
Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se impotrivesc cu indărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul – conştiinţa şi libertatea şi astfel domnesc asupra întregului om. Pentru că patimile sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi inchipuie că el singur îşi este stăpân.
 
 Învaţă-te ca, orice faci, să faci astfel ca inima cea duhovnicească să nu se răcească.
– Să citeşti îndemnuri duhovniceşti şi să nu îţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară.
– Să te nevoieşti a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place.
– Încălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este
Domnul.

 „Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!”

 Din scrierile : Sf Serafim Rose,Sf.Grigorie Sinaitul , Sf. Maxim Kavsokalivitul

CategoriiDuhul Sfant
0 Shares