Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor17 min de citit

„Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe” (Romani 5, 3)
Vă îndemn să ascultaţi cu sârguinţă cuvântul lui Dumnezeu, şi să vă faceţi râvnitori şi osârdnici la fapta cea bună.
 Nădejdile crestinului sunt tari, sigure şi nepieritoare; ele nu pier împreună cu moartea, ci sunt îndreptate către viaţa cea veşnică, fericită, nemuritoare, şi nu se pot zădărnici aici de vremea cea rea, nici de nenorociri neaşteptate, şi nici chiar de moarte. Astfel, împlinirea nădejdii noastre şi marea răsplătire cea viitoare ne luminează chiar în mijlocul nenorocirii.

 

 
 De aceea zice Sfântul Pavel: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).
Ce înseamnă aceasta, şi ce voieşte el să înţelegem, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”? Cuvintele: „nu numai atât”, arată că el a vorbit înainte de alte bunuri, la care acum adaugă avantajul pe care îl avem din suferinţe. De aceea a zis el: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”.
 
Când învăţătura cea dumnezeiască s-a propovăduit de către Apostoli şi ei s-au dus în toate laturile lumii spre a răspândi cuvântul despre cucernicie, când ei se sileau a stârpi rătăcirea din rădăcină, respingeau aşezămintele închinătorilor la idoli, războiau toată răutatea, Curăţeau pământul, răsturnau capiştile idoleşti, altarele şi sărbătorile păgâneşti, şi în locul acestora învăţau a cunoaşte pe Unul Adevăratul Dumnezeu, deşteptau nădejdea la viaţa din cealaltă lume şi grăiau despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, răspândeau învăţătura cea înţeleaptă despre înviere şi vesteau împărăţia cerească, atunci, din această pricină, a izbucnit un război cumplit şi înspăimântător, cel mai grozav dintre toate. Mare zgomot, larmă şi răscoală era în toate cetăţile şi satele şi casele, în locurile cele locuite şi în pustie, pentru că se stricau obiceiurile cele vechi, păgâneşti, se răsturnau

prejudecăţile cele de mult timp înrădăcinate şi se introduceau învăţături noi, de care mai înainte nimeni nu auzise, împotriva acestei învăţături s-au alarmat domnii, iar împăraţii cei puternici ai pământului s-au aprins de mânie, oamenii simpli s-au tulburat, toate locurile publice clocoteau de zgomot, scaunele judecătoreşti s-au înfuriat, săbiile s-au scos din teacă, armele s-au apucat şi legile s-au mâniat. Pedepsele, muncile, schingiuirile şi tot ce omului i se pare groaznic ameninţau.

Precum este marea când se tulbură şi este îngreunată cu grozavele sfărâmări de corăbii, aşa era atunci starea lumii. Tatăl se lepăda de fiul său pentru credinţa cea sfântă, mama se despărţea de fata sa şi fratele de frate, stăpânul se înfuria asupra slugii, toată firea era răsculată, şi nu a izbucnit numai un război civil, ci luptă şi război în fiecare casă, în fiecare familie. Căci cuvântul Domnului pătrundea ca o sabie, şi despărţind mădularele bolnave de cele sănătoase, pricinuia pretutindeni dezbinare şi luptă şi aducea mii de lupte şi prigoniri asupra credincioşilor.
De aici a urmat că unii au fost aruncaţi în temniţă, alţii târâiţi la judecători, iar alţii erau duşi la moarte.
 
Unora li se răpeau bunurile şi averea, alţii se trimiteau în surghiun, alţii erau căzniţi. Ticăloşia şi nenumărate nenorociri cădeau asupra lor mai numeroase decât zăpada în zilele cele tulburi ale iernii; înlăuntru era lupta, afară frica de prieteni şi de Străini, şi chiar de cei cu care erau legaţi prin legătura firii şi a sângelui.
 
Acestea le-a văzut Sfântul Pavel, acest mare Apostol al lumii, acest învăţător al adevărurilor cereşti. Necazurile erau de faţă, înaintea mâinilor şi a ochilor săi. Bunurile erau numai nădăjduite şi făgăduite, adică împărăţia cerească, învierea şi îndulcirea de bunurile care covârşesc cu mult toată gândirea şi toată vorba. Dimpotrivă, cuptoarele cele înfocate, uneltele de schingiuire, sabia, pedeapsa de tot felul şi uciderea erau nu numai aşteptate, ci şi simţite. Iar cei care trebuiau să se lupte contra tuturor acestora abia se lepădaseră de altarele şi de statuile idolilor, de desfrânări, de îmbuibare şi de desfătare şi se întorseseră la creştinătate; încă nu erau obişnuiţi cu gândirea cea înaltă despre viaţa cea veşnică, ci erau încă lipiţi de lucrurile cele de faţă, şi pentru aceea era de temut că mulţi vor fi mici la suflet şi vor cădea, când ei în toate zilele vedeau prigonirea.
 
Vezi, acum ce face înţelepciunea lui Pavel, care s-a învrednicit de la Dumnezeu de taine negrăite!
 
El necontenit le vorbea de cele viitoare, le înfăţişa premiul luptei, le arăta cununile de biruinţă, îi întărea şi îi îmbărbăta prin nădejdea bunătăţilor celor veşnice. Şi cum grăieşte el? „Eu socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Prin aceasta el vrea să zică: „Ce-mi vorbeşti mie de răni, de grămezile de lemne aprinse, de Călăi, de pedeapsă, de foame, de pierderea averii, de sărăcie, de temniţă şi de legături? Adu aici tot ce vrei, tot ce oamenilor li se pare grozav şi totuşi nu ai putea numi nimic care să poată preţui cununile şi răsplătirile acelea. Toate aceste pătimiri încetează cu viaţa aceasta, iar răsplătirile cele veşnice nu au sfârşit. Cele dintâi sunt vremelnice şi trecătoare, cele din urmă netrecătoare şi veşnice.
 
Aceasta învaţă Pavel şi în alt loc, zicând: „Necazul de acum este trecător şi uşor” (II Corinteni 4, 17).
 
Aşadar, el le declară neînsemnate, după mărime şi fel, şi micşorează frica greutăţii lor prin scurtimea timpului. Căci chiar dacă nenorocirile, după firea lor, ar fi grele şi nesuferite, totuşi greutatea lor slăbeşte prin scurtimea timpului, căci necazul nostru de acum, cel uşor şi trecător, ne aduce o slavă veşnică, care covârşeşte totul, neprivind la cele văzute, ci la cele nevăzute, „căci cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).
Însă în ce se cuprind acele bunuri, cărora noi ne-am şi făcut părtaşi? Întru aceea, zice Apostolul Pavel, că Dumnezeu a dat pe Fiul Său, pe Fiul Său cel Unul-Născut şi iubit, pentru noi, robii cei prihăniţi, şi pe noi cei îngreuiaţi cu nenumărate păcate şi apăsaţi de povara cea mare a nelegiuirilor, nu numai ne-a izbăvit de păcat, ci încă ne-a prefăcut în drepţi. Fără a pune asuprăne ceva greu şi ostenitor, ci numai cerând de la noi credinţă, ne-a făcut drepţi şi sfinţi, ne-a declarat fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai împărăţiei cerului şi împreună-moştenitori ai lui Hristos; ne-a făgăduit învierea, nestricăciunea trupului, petrecerea cu îngerii, o fericire care covârşeşte toată gândirea – locuinţa în cer.
 
 Ne-a făgăduit legătura cu Însuşi Dumnezeu, a revărsat aici jos harul Sfântului Duh peste noi şi ne-a slobozit de sub stăpânirea diavolului şi a duhurilor rele; a stârpit păcatul, a ridicat blestemul, a sfărâmat porţile iadului, a deschis iarăşi raiul şi a trimis nu un înger sau arhanghel, ci pe propriul Său Fiu, spre a ne face fericiţi, precum a vestit prin gura proorocilor: „Nu un trimis, nici înger, ci însuşi Domnul ne-a mântuit” (Isaia 63, 9).
Toate acestea, adică sfinţirea şi îndreptarea noastră încă de aici, şi numai prin credinţă, trimiterea Unuia-Născut, a Fiului lui Dumnezeu, din cer pentru noi, darea pentru noi de către Tatăl a Fiului Său cel preaiubit, primirea Sfântului Duh, dobândirea unor haruri atât de bogate şi a unor binefaceri atât de multe, nu sunt, oare, toate acestea mai preţioase decât miile de cununi şi de bunuri cărora avem a ne face părtaşi?
 
 După ce Pavel a arătat toate acestea în puţine cuvinte, iarăşi vine a vorbi despre nădejde.
După ce a zis: „Deci, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la  harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 1-2), el adaugă îndată: „Noi ne lăudăm şi în suferinţe”.
 
Aşadar, după ce a spus ceea ce se săvârşise, că ne-am îndreptat, şi că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi şi prin El avem apropiere la Tatăl, şi ne-am făcut părtaşi harului şi darurilor Lui, şi că ne-a slobozit din păcate, şi după ce a pomenit de bunurile cele viitoare, adică de „slava cea viitoare cu care noi ne lăudăm”, totuşi, observă că această nădejde nu este de ajuns spre a trezi pe cei mici la suflet şi a-i îmbărbăta.
 
Socoteşte acum înţelepciunea Sfântului Pavel. Chiar din lucrurile care par a întrista pe ascultători, a-i tulbura şi a-i nedumeri, tocmai dintr-acelea el împleteşte cununi de mângâiere şi de laudă. Căci după ce a enumerat toate acestea, zice: „Eu însă socotesc binefaceri nu numai cele înşirate până acum, că noi ne-am sfinţit şi ne-am îndreptat prin Fiul lui Dumnezeu, că noi ne-am îndulcit de harul lui Dumnezeu, ne-am slobozit din păcat, că ni s-au dăruit atât de multe, şi încă atât de multe ni s-au făgăduit în cealaltă lume, adică slava cea negrăită, nemurirea, învierea trupului, petrecerea cu îngerii şi cu Hristos, locuinţa în cer”, ci el adaugă la acestea şi cele ce se socotesc de oameni înfricoşate, adică judecăţile, temniţa, moartea, ameninţările, foamea, schingiuirile, munca, cuptoarele înfocate, surghiunirea, luptele, răscoala şi cearta; toate acestea le adaugă la darurile şi binefacerile lui Dumnezeu.
El socoteşte că cineva trebuie să se bucure nu numai de lucrurile acelea, ci să se laude şi în suferinţe, precum zice: „Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1, 24).
Vezi tu acest suflet viteaz, acest suflet înalt şi acest duh nebiruit, care se laudă nu numai pentru cununi, ci se bucură încă şi de lupte; nu numai pentru răsplătiri se veseleşte, dar saltă de bucurie chiar şi pentru luptă; se veseleşte nu numai pentru plată, ci şi pentru strădanie?
 Nu-mi spune mie de împărăţia cerului şi de cununile neveştejite şi de premiul luptei, ci de lucrurile de acum, cele pline de osteneală şi de grijă. Despre ele să vorbeşti cu mine, şi eu îţi voi arăta că noi, şi pentru acestea trebuie să ne bucurăm, ba încă cu deosebire să ne bucurăm foarte în luptele pământeşti.
Lupta aduce cu sine numai povară şi osteneală, dar Biruinţa face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăţia cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruinţă, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că aşa se întâmplă, priveşte la sfinţii din toate neamurile şi din toate veacurile, iau cum zice Iacov: „Luaţi pildă de suferinţă şi de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). Aşa, însuşi Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbeşte de nenumăratele pătimiri ale sfinţilor, pe care ar fi cu neputinţă a le număra pe toate, şi apoi adaugă: „Au pribegit în piei de oaie şi de capră, lipsiţi fiind, strâmtoraţi, rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38),
şi cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncaţi în temniţă şi apoi biciuiţi. Ce Ziceau ei atunci? „S-au dus bucurându-se de la faţa sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).
 
Vedeţi că şi necazurile au slava şi răsplătirea lor? Priviţi numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniţă, Cum se ţâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau şi-l pândeau!
 
Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoşat chiar şi duhurilor rele. Când era în temniţă, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârşea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor şi stăpânirilor vrăjmaşe. Deci, fiindcă el ştia bine ce câştig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), şi pentru aceasta zice în acelaşi loc: „Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 şi 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotinţă despre sine şi dispreţuiau pe alţii, a fost silit să vorbească despre propriile sale însuşiri covârşitoare.
 
Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).
 
Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).
Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât”! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor.
 Care este aceea?
 
El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!
Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit.
Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.
 
De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.
 
Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.
 
Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor.
 
Amin.

 

Fragmente din Sfantul Ioan Gura de Aur-Predici
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments