Cum să păstrăm bucuria Paştilor, harul pe care ni-l împărtășește Învierea?6 min de citit

Se ştie, poate fiecare ştie din experienţa proprie, că e mult mai greu să păstrezi o stare de bucurie decât o stare de tristeţe, de durere, de pocăinţă. Cred că nu putem păstra bucuria pe timp mai îndelungat pentru că nu înţelegem despre ce fel de bucurie este vorba, şi tot timpul ne raportăm la bucurii din acestea trecătoare, legate de materie.
Dar dacă omul ar trăi împreună cu Hristos, dacă ar căuta să se împărtăşească de Hristos cel înviat inclusiv în acele zile ale Săptămânii Luminate… În foarte multe biserici de la noi din ţară oamenii nu se împărtăşesc în Lunea de Paşti, Marţea de Paşti, Miercurea de Paşti – în Săptămâna Luminată nu se mai împărtăşeşte nimeni, deşi se face Liturghie, e Hristos înviat. Hristos este împreună cu noi, dar oamenii leagă bucuria, prăznuirea, Împărtăşania exclusiv de Post: „dacă ai postit te poţi împărtăşi, dacă n-ai postit nu te poţi împărtăşi” – or deja atunci nu mai postim, că Mirele este cu noi.

 

 
A păstra bucuria Învierii lui Hristos, adevărata bucurie în sufletele noastre, se poate numai dacă relaţia cu Hristos este o relaţie personală de iubire, şi numai dacă în această relaţie personală de iubire căutăm să fim cu Hristos cât mai des. Şi am văzut din experienţa de preot că oamenii care au înţeles lucrul acesta şi se împărtăşesc mai des nu mai sunt așa de doborâţi de necazuri, pentru ei viaţa nu mai înseamnă neapărat lupta pentru a depăşi o boală, pentru a depăşi neajunsurile din lumea aceasta, ci pentru ei sensul vieţii s-a schimbat – sensul vieţii este bucuria de a

fi cu Hristos şi întâlnirea lor cu Hristos.

 
Atunci toate se schimbă: mă duc la biserică nu fiindcă am necazuri sau mi-e greu în lumea aceasta, sau pentru că „aşa trebuie”. Mă duc pentru că acolo este Cel pe care Îl iubesc, şi vreau să mă întâlnesc cu El şi să mă unesc cu El. Şi, bineînţeles, oamenii aceştia, am văzut, trăiesc relaţia cu Hristos mult mai conştient. Împărtăşania nu mai este un obicei.
 
Poate de aceea nici nu putem păstra bucuria şi oamenii nici nu mai simt bucuria. Unul care trăieşte relaţia unirii sale cu Hristos ca o relaţie de iubire, nu ca o îndatorire sau ca un obicei, un om ca acesta chiar trăieşte bucuria. Au fost oameni care s-au împărtăşit şi păstrează în ei mult bucuria asta…
 
Îmi vine în minte o întâmplare din Pateric: un Părinte mai în vârstă, după ce se termina slujba, mergea aţă la chilie, nu stătea de vorbă cu nimeni. Fraţii se mai opreau în tinda bisericii, mai povesteau una-alta, dar Părintele nu. Şi, la un moment dat, fraţii l-au oprit şi i-au zis: „Părinte, tu de ce nu stai să vorbim şi noi?”. Şi el a spus: „Nu pot, fraţilor! Iertaţi-mă, îmi aprinde Dumnezeu o lumină, o flacără în inima mea, şi aş vrea să o păstrez cât mai mult”.
 
Cam aşa se întâmplă la biserică: primim har, primim bucurie, primim lumină – dar bucuria aceea duhovnicească, bucuria în Duhul Sfânt o pierdem în momentul în care ne lăsăm pătrunşi de tot ceea ce vine din lume, în loc să zicem: „Nu mă mai interesează ce e în lumea asta, necazurile, bolile…”. Normal că știu că sunt tot felul de probleme, de nevoi, dar nu mă mai preocup de ele.
 
 Ce bine ar fi dacă am putea măcar în ziua aceea de Duminică, după ce ieşim de la biserică, să nu ne mai oprim pe nicăieri, să nu ne mai băgăm nici acasă mintea în calculator, nici în ştiri, nici în nimic – să fim cu Hristos toată ziua aceea. Și cine ar putea toată Săptămâna să se păstreze cât mai mult cu gândul legat de Hristos, atunci bucuria chiar ar rămâne.
„Obişnuieşte-te să cânţi în mintea ta «Hristos a înviat»”
 
Altfel, viaţa noastră este un efort continuu de redobândire a harului – postul, asceza, pocăința, tot ce ne pune Biserica la dispoziţie sunt mijloace prin care să redobândim harul îndumnezeitor. Pocăinţa asta înseamnă, până la urmă: efortul pe care îl faci să redobândeşti această energie îndumnezeitoare. Și, din experienţa Părinţilor spun acuma, după multă asceză, după mult post, după multă înfrânare, în care omul încearcă să-şi asume nu numai păcatele lui, ci și păcatele întregii lumi, vine şi momentul acela de mângâiere duhovnicească, de înviere sufletească, când simţi pace şi bucurie.
 
Până la urmă, ajungem să păstrăm bucuria asta tot mai mult în măsura în care ne unim cu Hristos mai conştient, şi trăim relaţia noastră cu Hristos mult mai conştient, ca o relaţie dintre două persoane care se iubesc. Bine, aici trebuie făcută o diferenţă: Hristos Dumnezeu este Persoana absolută, iar noi suntem persoane în devenire. Și atunci devii asemenea cu Persoana-Dumnezeu, în măsura în care stai faţă în faţă – „persoană”, prósopon, asta înseamnă, „faţă”, nu? – cu Persoana absolută, Dumnezeu…
 

 

Spuneam cuiva că „Uite, dacă nu poţi să faci alte rugăciuni, obişnuieşte-te şi în ispite să cânţi în mintea ta Hristos a înviat”.
 Şi aşa bucurie am avut când mă sună după o lună-două şi-mi spune: „Părinte, dar se petrece ceva ciudat în mine, nu ştiu ce să fac! 
 
Mă culc cu Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, noaptea, dacă mă trezesc, mă trezesc cu Hristos a înviat, dimineaţa la fel…” „Uite, începi să trăieşti Învierea lui Hristos încă de pe pământ, de aici”. 
 
Cu adevărat trăieşti şi ai bucurie în suflet, pentru că vedem că la Înviere chiar este o aşa bucurie pe care nu poţi să o asemeni cu o altă bucurie – bucuria că am reuşit la un examen, bucuria că m-am întâlnit cu cineva drag – e chiar altceva în atmosferă, pentru că Învierea lui Hristos covârşeşte toată Creaţia, se umple toată Creaţia, până la urmă.
 
Protosinghelul Dionisie de la Mănăstirea Albac
Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments