Iată momentul însuşi al Pogorîrii Duhului;
«Şi cînd a sosit ziua Cincizecimii, spune Sf. Evanghelist Luca, ucenicii erau toţi împreună la un loc. Şi deodată din cer — adică din lumea duhovnicească — fără de veste s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt repede şi s-a umplut casa unde şedeau. Şi li s-au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei» (vers. 2—3).
Faptul acesta neobişnuit e exprimat, cum vedem prin imagini luate din lumea noastră: vuiet şi furtună, foc şi flăcări.
Dar iată că flăcările au formă de limbi omeneşti, iar vuietul se va preface în cuvinte , toate ne spun că e vorba de un limbaj deosebit al Duhului.«Slujba unei limbi este tocmai tîlcuirea mişcărilor tainice din lăuntrul cugetului. Duhul le da puterea acum de a mări pe Domnul cu limbi de foc», zice un teolog ortodox (N. Cabasilas). Spune şi sfîntul evanghelist Luca mai departe: «Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi» (vers. 4).
Erau, cum arată Scriptura Sfînta mai departe, veniţi la sărbătoare în Ierusalim, «iudei cucernici din toate neamurile care sunt sub cer … Făcîndu-se glasul acela, s-au adunat, şi deşi fiind de limbi diferite : Parţi şi Mezi, din Pont şi din Asia, din Frigia sau Egipt, Grecia sau Roma… îi auzeau şi-i înţelegeau pe Apostoli ca vorbind în graiurile lor» (vers. 5—6).
Era desigur lucrarea Duhului Sfînt care îi unea acum pe toţi într-un cuget şi-i răscumpăra din vechiul păcat de la «turnul lui Babel» unde amestecarea limbilor îi împărţise şi îi fărîmiţase, după lucrarea celui rău. Uimiţi, îi socoteau pe Apostoli „plini de must”.
Dar Petru ridică glasul şi rosteşte : «Bărbaţi iudei şi toţi cei ce locuiţi în Ierusalim…, ascultaţi
cuvintele mele: aceştia nu sunt beţi cum vi se pare. Aceasta e ceea ce s-a spus prin proorocul Ioil : iar în zilele din urmă zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci…» (Fapte II, 17).
Ce se petrecea ? E momentul acum să tălmăcim după Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, cît ne este dat, din taina şi lucrarea Duhului în ei.
Sf. Petru cunoştea acum în sine revărsarea Lui, puterea Lui tainică dinăuntru, aşa cum o recunoscuseră odinioară Adam cînd a primit suflarea divină de viaţă, Avraam, Moise, Proorocii şi ne-au făcut cunoscute inspiraţiile şi descoperirile lor. Belşugul de har acum era încă şi mai mare. Cînd proorocul Isaia vorbeşte profetic despre Mesia-Hristos, ne descoperă că peste El avea să odihnească Duhul lui Dumnezeu, adică «Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe» (Isaia XI, 2).
Psalmistul spusese şi el : «Întru lumina Ta vom vedea şi noi lumină» (Ps. XXXV; 9).
Mîntuitorul făgăduise ucenicilor de asemenea că le va trimite de la Tatăl pe Mîngîietorul, «Duhul Adevărului» (Ioan XIV, 17).
Toate aceste numiri şi lucrări sunt ale Duhului şi ne spun că El e : lumină, înţelepciune, înţelegere, sfat, tărie, cunoştinţă, bunăcredinţă, mîngîiere; încă şi cum îl descriu Apostolii : «Duh al vieţii» (Rom. VIIL, 2), «Duh al descoperirii» (Efes. I, 17), «Duhul slavei» (I Petru IV, 14), «Duh al dragostei» (II Timotei I, 7), «Marea harului».
Dar toate acestea sunt cu Hristos şi în Hristos.
Sunt, aşa-zicînd : descoperirea şi înţelegerea lui Hristos; credinţa şi tăria în El, înţelepciunea şi sfatul Lui, slava Lui, viaţa Lui.
Duhul Sfînt e «Duhul Adevărului», al lui Hristos, căci Hristos a zis : «Eu sunt calea, adevărul …» (Ioan XIV, 6). Domnul spunea de mai înainte : «Duhul din al Meu va lua» (Ioan XVI, 14), deci pe El îl va descoperi şi «zidi» în ucenici, căci pe toate Fiul le lucrează cu Duhul şi Duhul cu Fiul: «Adăpaţi de Duhul, îl bem pe Hristos” (Sf. Atanasie).
În Duhul pogorît şi revărsat acum prin har asupra lui Petru şi a celorlalţi Apostoli — în lumina Lui, şi ce s-ar putea vedea şi înţelege fără lumină, vedea şi înţelegea el, Petru pe Hristos, luminos şi adevărat. Simţea mai mult, născînd şi crescînd în el cu Duhul lui Hristos, Icoana Lui, virtuţile Chipului Lui, credinţa Lui, nădejdea, dragostea, pacea, bucuria, mesajul Evangheliei Lui; simţea că devine purtător de Hristos, apostol, purtător şi «slujitor al Cuvîntului».
Nu spusese Iisus însuşi odată : «Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvîntul Meu şi-l împlinesc ?» (Luca VIII, 21). Inima lui Petru devenea acum — după spusa Domnului Însuşi, — vas dumnezeiesc, Maică a lui Hristos. Duhul Sfînt năştea pe «Hristos» acum în el, ca odinioară în Fecioară la Bunavestire.
Şi iată, Petru îl vesteşte pe Hristos şi zice : «Bărbaţi fraţi, ascultaţi cuvintele acestea : Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu prin puteri…, prin semnele pe care le-a făcut…, pe Acesta, fiind dat după sfatul cel rînduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi pironindu-L, prin mîinile celor fără de lege L-aţi omorît… Dumnezeu L-a înviat pe acest Iisus… dezlegînd durerile morţii pentru că nu era cu putinţă să fie El ţinut de ea.
Noi toţi suntem martori… Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus pe care L-aţi răstignit» (Fapte II, 22 : 36). Lucrare, semne şi putere a Duhului. Ce fapt minunat avea acum loc, ce schimbare şi zidire din nou se petrecea în Petru şi în ceilalţi Ucenici. El care se lepădase de Hristos, fugise departe de crucea Lui, acum deodată vorbeşte despre El, descoperă taina Lui, devine ceea ce s-a spus: martorul Lui viu. Profeţise Iisus înainte de Înălţare : «Veţi primi putere de sus şi îmi veţi fi martori» (Fapte, I, 8). Petru devine, «martorul» Lui.
Duhul Sfînt începea acum zidirea Trupului lui Hristos, a Bisericii. Se începea cu Apostolii, cu «stîlpii». Cu mărturia lor unică, ei fiind cei ce au petrecut cu Iisus, «L-au văzut cu ochii lor; L-au auzit, L-au pipăit cu mîinile lor…» (I Ioan, I, 1) ; cu credinţa lor apostolică, cu tradiţia, ierarhia, plinirea lor apostolică. Dar cu ei erau de acum şi cei ce îi ascultau şi se împărtăşeau din Duhul revărsat asupra lor. «Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Eu le-am dat-o lor» (Ioan XVI, 22), ucenicilor, rosteşte Iisus, în rugăciunea către Tatăl; iar acum ucenicii o transmiteau mai departe, creîndu-se acea legătură duhovnicească, succesiune apostolică.
Mulţimea adunată întreba pe ucenici: «Bărbaţi fraţi, ce să facem ?, iar Petru le-a răspuns: pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfînt. Că vouă vă este dată făgăduinţa aceasta şi fiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricîţi îi va chema Domnul Dumnezeul vostru» (Fapte II, 37).
Căci «Duhul Sfînt este, cum preamăreşte Biserica : Viaţă şi de viaţă Făcător, Lumină şi de lumină Dătător. Însuşi Bun şi izvor bunătăţii… Dumnezeu şi îndumnezeitor, foc carele purcede din foc, grăitor, lucrător, împărţitor de daruri. . .» (Duminica Cincizecimii. Laude (Stihirile 2 şi 3).
Ceea ce s-a săvîrşit cu Apostolii se va săvîrşi mai departe cu toţi fiii Bisericii de-a lungul veacurilor. Ca şi la Botezul Domnului. Atunci, «Duhul coborîndu-se, a rămas peste El» peste Iisus (Ioan I, 32).
Acum Duhul coboară peste apostoli, peste Biserică şi rămîne în ea , El e Mîngîietorul-Paraclet : cel chemat să fie cu noi.
Şi Biserica va naşte. Spune Sf. Luca încă : «cei ce au primit cuvîntul, s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la 3000 suflete» (vers. 41).
Atîtea suflete într-o zi!
Putere a naşterii : prin Cuvînt în Duh. Tălmăceşte Sf. Ioan Gură de Aur : dacă eu îţi dau un ban, atunci el rămîne numai la tine ; dar cuvîntul pe care ţi-l împărtăşesc eu ţie, e şi în mine, şi în tine şi în toţi cei ce-l primesc. Şi aşa s-au născut prin Cuvînt şi prin Botez toţi acei mărturisitori, mucenici, cuvioşi, ierarhi, drepţi, sfinte femei, ca şi simpli credincioşi, dar buni, cinstiţi, curaţi, cu acea veselie senină, harică, în ochii lor.
Căci Cuvîntul Evangheliei, Botezul, Tainele, fiece binecuvîntare şi fiece virtute cu rodul, cu bucuria, ei, fiece rugăciune, toate vor însemna cîte o Cincizecime, o pogorîre şi o lucrare a Duhului. De aceea zice Apostolul: «Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite» (Rom. VIII, 26).
El se roagă pentru şi în noi, pentru că «nimeni nu poate să zică : Doamne Iisuse, decît în Duhul Sfînt» (I Cor, XII, 3). Iar rugăciunea Lui, suspinul Lui e dorul după Fiul, dorul ca «Fiul», ce e dumnezeiesc «să ia chip în noi» (Gal. IV, 19).
Să fie şi în noi aceeaşi credinţă şi încredere, nădejde şi bunătate, dreptate şi pace, mîngîiere şi bucurie sfîntă a Lui; să ne înţelegem, să ne iubim, să ne privim unii pe alţii ca şi cu ochii Lui; «Slava ochilor e ca ochii tăi să fie ochii Porumbelului» — ai Duhului, zice un sfînt Părinte.
Cu aceeaşi privire nevinovată, sfîntă, binefăcătoare să privim pe orice semen, orice lucru, fiinţă, orice organ al firii, nu pătimaş, stricăcios, ci curat, în rostul lui pronator şi ziditor al voii Ziditorului. Iată de ce s-a întrupat Fiul şi iată de ce ne-ai trimis pe Duhul Său cel sfînt.
Ce frumuseţe divină a vieţii spirituale se creează astfel!
Cineva îşi zicea : Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut ca noi, pentru a ne face şi pe noi ca El. Oare, — se întreba — ne întîlnim noi cu un asemenea lucru divin ?
Şi s-a întîlnit!
A cunoscut un suflet care dovedea semne că Duhul lui Hristos era în el şi lucra în el.
Prin ce anume ?
Era totdeauna gata să servească şi fericit să slujească ; cu o seninătate şi bucurie firească, niciodată forţată. Şi nu făcea nimic ca s-o arate pe virtuosul sau din obligaţie. Nu ezita o clipă în a sluji. Făcea imediat tot ce i se cerea în slujba lui, repede şi eficace. Chiar cînd era încărcat de griji, rămînea acelaşi, liniştit, senin, egal cu el însuşi mereu; îşi găsea bucuria în a sluji… — Atunci şi-a zis : vezi, noi suntem schimbători; aceasta e de altfel condiţia, legea firii noastre.
Dar, acest suflet care rămîne neclintit în inima lui, cu aceeaşi bunătate, dragoste, pace… desigur e «locuit de altcineva» ! — Da, în el e Duhul Aceluia despre care Apostolul a spus . «Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci» (Evrei XIII, 8).
Facă Domnul ca, în bine, să rămînem mereu aceiaşi; e un semn al Cincizecimii în noi, al prezenţei Duhului pe care Părinţii, l-au numit: «Arhitectul Bisericii lui Dumnezeu». Amin.
Pr. Constantin N. Galeriu
