„Drept răspuns, Toma i-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeu meu!»“
Ce revelaţie a trăit toată fiinţa lui Toma în clipa atingerii de Iisus!
Ce lumină strălucea în el, ce strigăt a izbucnit, ce transformare s-a făcut deodată în inima lui, ca la un contact zguduitor cu o putere nebănuită. De la „nu voi crede“, Toma a ajuns fulgerător la suPerlativul încredinţării doar printr-o singură atingere de Iisus.
Binecuvântate sunt sufletele sincere care, când li se dovedeşte adevărul, îl primesc cu toată inima, se prăbuşesc lui Hristos fără nici o rezervă şi se transformă zguduitor şi total la o singură, dar supremă atingere a lui Iisus!
Abia aceasta este aflarea lui Iisus. Împărtăşirea cu El. Şi învierea cu El. Şi abia de la această stare înainte, ucenicul devine apostol. Îndoielnicul, neclintit. Temătorul, erou. Omul, îndumnezeit. Adică devine ceea ce voieşte Dumnezeu cu fiecare din noi.
În loc de răspuns, Toma a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Era singurul răspuns pe care ucenicul îl putea aduce, în adevăr, vrednic de dragostea care i se arătase. Nici un alt grai nu ar fi fost vrednic de clipa aceea.
O, suflete al meu, când şi în viaţa ta se petrec uimitoare minuni, când chiar în faţa simţurilor tale trupeşti se arată strălucitele revelaţii, când, nemijlocit, te atingi cu toată fiinţa ta cutremurător de Hristos, o, suflete al meu, strigă atunci şi tu lui Iisus cu toată recunoştinţa ta, cu toate lacrimile tale, cu tot fiorul inimii arzând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“
Nu degetul lui Toma s-a înălţat spre rănile lui Iisus. Ci rana Inimii lui Iisus s-a coborât până s-a atins de degetul lui Toma, de sufletul său.
Noi nu ne-am suit spre Iisus, ci El S-a coborât până S a atins de noi. Nu noi L-am căutat pe El, ci El ne-a căutat pe noi! Nu noi L-am ales pe El, ci El ne-a ales pe noi.
Ceea ce noi numai am dorit, El a realizat nebănuit de frumos, neînţeles de uşor şi nemărginit de dulce…
Şi acum, când toată fiinţa noastră vibrează ca o harfă de aur cu toate coardele ei atinse puternic şi deodată, când grelele revărsări de stări cereşti ne copleşesc duhul, când ochii noştri, reflectând nepământeşte străluciri negrăite, se apleacă inundaţi de lacrimi, recunoaştem că toate acestea sunt binecuvântate efecte ale atingerii lui Iisus şi recunoaştem că El S-a coborât până unde noi, întin-zându-ne, abia de-am putut ajunge să ne atingem de El.
Şi recunoscând, strigăm şi noi cu toată iubirea şi pocăinţa inimii noastre: Domnul nostru şi Dumnezeu nostru, slavă veşnică Ţie, Mare şi Bun Iisus!
