Persoane, sensuri și simboluri ziditoare în icoana Învierii Domnului
Mântuitorul Hristos este reprezentat în centrul compoziţiei, în picioare, aflat într-o mişcare plină de dinamism care sugerează în acelaşi timp trei momente:
1. Pogorârea este exprimată sugestiv prin mişcarea veşmântului Său a cărui extremitate flutură în sus, făcând dovada faptului că Învierea nu se exprimă în această icoană printr-o ţâşnire în sus, ci spre în jos;
2. Biruinţa asupra iadului este sugerată de porţile doborâte ale iadului care sunt reprezentate în icoană fie sub picioarele Mântuitorului, fie zăcând în gaura întunecată a iadului;
3. Ridicarea (gr. anastasis).
După ce a sfărâmat prin atotputernicia Sa legăturile întunericului, Hristos, cu o mişcare plină de forţă a braţelor Sale, răpeşte iadului pe protopărinţii noştri căzuţi, Adam şi Eva. Hristos este reprezentat fie ridicându-l pe Adam din iad cu mâna dreaptă şi pe Eva cu stânga, fie ridicându-l pe Adam cu dreapta, iar în mâna stângă ţinând un sul. Aceasta este întâlnirea tulburătoare dintre Adam cel vechi şi Hristos – Adam cel Nou.
Filacterul (sulul) din mâna Mântuitorului simbolizează propovăduirea Învierii făcută „duhurilor ţinute în închisoare” (1 Petru 3, 19) Atunci când este desfăşurat, filacterul poartă înscrisul: „Zapisul lui Adam e rupt, puterea iadului este sfărâmată.”
În unele icoane, sulul este înlocuit, sub o anumită influenţă occidentală, cu crucea pentru a scoate în
evidenţă semnul biruinței, mijlocul prin care Hristos a învins iadul sfărâmându-i „porţile de aramă”. Astfel crucea nu mai este instrumentul umilitor al pedepsei, ci simbolul biruinţei asupra morţii.
„Prin cruce, ucigând Hristos pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei morţi i-a înviat şi i-a înfrumuseţat şi în cer a locui i-a învrednicit.” (Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, Vecernia Mare, glas 6)
Veşmintele lui Hristos sunt albe şi strălucitoare
Veşmintele lui Hristos nu mai sunt cele în care El apare ca slujitor în timpul vieţii sale pământeşti, ci au ca punct de referinţă pe cele de pe muntele Tabor, luminoase şi strălucitoare. Culoarea lor este
albul strălucitor sau galbenul auriu, reflex simbolic al Dumnezeirii Sale.
Astfel, Hristos intră în iad nu ca un întemniţat, ca un prizonier al acestuia, ci ca Biruitor al lui şi Izbăvitor al celor închişi acolo, nu ca rob, ci ca Stăpân al vieţii și al morții.
Nimbul care înconjoară trupul Mântuitorului este o reprezentare iconografică a slavei Dumnezeirii lui Hristos. Ea apare în icoane fie în formă ovală, de migdală, fie sub forma unor cercuri concentrice (3 sau 4) redate cromatic într-un degradé pornind de la albastru sau verde (gri-albăstrui sau gri-verzui) care se intensifică de la deschis la închis, din exterior spre interior, fiind o ilustrare a descrierii apofatice a lui Dumnezeu ca „întuneric luminos”.
Nimbul este străbătut de raze luminoase care izvorăsc din Hristos – „Lumina lumii”.
Expresia chipului Domnului este solemnă, dar blândă şi binevoitoare, iar mâinile şi picioarele Sale poartă semnele piroanelor răstignirii.
Adam şi Eva simbolizează întreaga omenire
Adam şi Eva sunt reprezentaţi caracteristic: bătrâni, fără aureole, amândoi stând îngenunchiaţi şi cu mâinile întinse spre Hristos în semn de implorare. Ei se află fie unul lângă altul în partea dreaptă
sau stângă a scenei, fie Adam în partea dreaptă și Eva în stânga, fie invers. Apar în icoană deoarece, fiind primii oameni, simbolizează întreaga omenire pe care Hristos prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea Sa, a trecut-o „de la moarte la viaţă”.
Aducându-l pe Adam în prim plan, icoana aminteşte privitorului deosebirea dintre „vechiul Adam”, primul om, şi „Noul Adam”, Hristos, Cel de-al doilea înlăturând efectele neascultării celui dintâi.
„Noul Adam făcându-se cu adevărat blestemul lui Adam, Însuşi Făcătorul l-a răsturnat.” spune una din cântările Bisericii. Eva, maica tuturor celor ce vieţuiesc, îşi ridică mâinile ascunse sub faldurile veşmântului într-un gest smerit de respect şi ascultare, primindu-l pe Slobozitorul său, pe Fiul Noii Eve care este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. (Acest gest trimite la un obicei de la curtea bizantină care cerea ca în faţa unui superior să se ascundă mâinile în semn de supunere.)
Creată curată, prima femeie, Eva, dar căzând în păcatul neascultării, este eliberată de Cel fără de păcat, născut din Noua Evă, Fecioara Maria.
„Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din Tine, iadul s-a zdrobit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat.
Pentru aceasta cântând, strigăm: Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeule, cel ce bine ai voit aşa, slavă Ţie.” (Theotokion, Stihira Maicii Domnului de la Utrenie, Duminica, înainte de Doxologie)
Drepţii Vechiului Testament
În spatele strămoşilor Adam şi Eva, de o parte şi de cealaltă a Mântuitorului, se află drepţii Vechiului Testament, regii şi proorocii, cei care vestiseră venirea Domnului şi care Îl recunosc pe Cel Înviat pe
care L-au purtat în inimile lor şi L-au chemat din toată fiinţa lor.
Unii dintre aceştia sunt evidenţiaţi în icoană chiar dacă ordinea lor variază. Astfel, îi putem recunoaşte pe regii prooroci David şi Solomon, strămoşii Mântuitorului, pe Abel, Moise, Noe şi pe Sfântul Ioan Botezătorul. Regele prooroc David, întemeietorul Ierusalimului, este cel ce cânta în psalmi:
„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu.” (Psalmul 129, 1)
El iese în evidenţă în icoană deoarece a profeţit cu putere venirea lui Hristos Care nu-l va lăsa în iad:
„Căci David zice despre El: „Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea, chiar şi trupul meu
se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad.”” (Fapte 2, 25-27)
Regele prooroc Solomon este reprezentat tânăr, purtând coroană. El apare stând lângă David pentru că a fost fiul şi urmaşul lui David, a cunoscut şi a avut credinţa tatălui său, şi pentru că Hristos îl pomeneşte în Evanghelii, referindu-se la slava şi înţelepciunea lui. (Matei 6, 29; 12, 42)
Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului apare mai târziu în icoana Pogorârii la iad. Iese în evidenţă pentru că el a propovăduit celor din iad vestea cea bună a venirii și a învăţăturii
lui Hristos.
În unele icoane este singurul înfăţişat cu aureolă, lângă Hristos. El poartă un sul pe care, atunci când este desfăşurat, se vede scris: „Iată eu L-am văzut şi L-am mărturisit”.
„Pomenirea dreptului cu laude, iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Mergătorule Înainte. Că te-ai arătat cu adevărat, şi decât proorocii mai cinstit. Că şi a boteza în repejuni pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, bine ai vestit şi celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.” (Troparul Tăierii Capului Sfântul Ioan Botezătorul)
Cateheza din primele secole creștine atrage atenţia asupra unui aspect al Tainei Botezului, aspect aproape uitat în zilele noastre: prin cufundare, cel botezat recapitulează întregul drum al mântuirii, urmându-L pe Hristos. „Faptul de a coborî şi de a ieşi apoi din apă, simbolizează coborârea la iad şi ieşirea din acest ţinut.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Moise apare în calitate de reprezentant al primului Legământ al omului cu Dumnezeu şi martor al primului Paşti. El are capul acoperit cu o bonetă frigiană, după exemplul profeţilor, iar în braţe poartă Tablele Legii Vechi cu cele 10 porunci.
Noe, prefigurându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, poartă în braţele sale o machetă a arcei sale vestite (preînchipuire a Bisericii) care i-a scăpat, pe cei care au intrat în ea, de nimicirea apelor potopului.
Abel este înfăţişat tânăr, fără barbă, ţinând un toiag de păstor în mână. El apare în icoană, fiind prima victimă a nedreptăţii.
Moartea a fost omorâtă
Iadul este reprezentat sub forma unei peşteri întunecoase aflate sub un munte.
Este menţionat în numeroase locuri în Noul Testament şi Însuşi Hristos vorbeşte despre el: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).
În adâncul întunecat al iadului, satana este înlănţuit, iar forţele biruite ale iadului, rămăşiţele nesuferitei sale apăsări sunt reprezentate simbolic prin cele două uşi care zac sfărâmate şi prin mulţimea de lanţuri rupte, chei, cuie, balamale şi ferecături de fier împrăştiate.
Porţile iadului nu se deschid pur şi simplu, ci au fost zdrobite, semn că de acum înainte este imposibil să mai fie închise.
Tatăl minciunii, ispititorul tuturor oamenilor, diavolul, figurează ocazional cu două feţe, semn expresiv al lipsei sale de unitate, de armonie, al dezintegrării sale fiinţiale.
Moartea, reprezentată uneori printro siluetă neagră, însoţită de eventuali acoliţi, biruită, înfăţişată sub forma unui bătrân, zace şi ea în fundul grotei, sub porţile zdrobite, cu mâinile şi picioarele legate, cu o funie de gât, semn că „moartea a fost omorâtă”. „Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa?” (1 Corinteni 15, 55)
Stâncile, reprezentate în partea superioară a icoanei, de o parte şi de alta a Mântuitorului, trimit către simbolismul muntelui, ca loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu, ca semn al prezenței Duhului Sfânt. Ele simbolizează întregul cosmos, lumea văzută şi nevăzută care participă la Învierea lui Hristos.
CategoriiIcoana
