„Doamne, om nu am.”-SCĂLDĂTOAREA VITEZDA15 min read

De trei ani de zile Hristos le propovăduia evreilor despre milă, despre despre consuferinţa cu cel ce suferă, despre iubirea necondiţonată de iubire despre o schimbare, o metamorfoză profundă a valorilor umane, sub lumina Dumnezeului lui Avraam, lui Isaac şi al lui Iacov, despre renunţarea la „dinte pentru dinte” şi despre îmbrăţişarea dăruirii pentru celălalt, a întoarcerii obrazului. De mai bine de trei ani de zile Hristos le vindeca neputincioşi, orbi, şchiopi, ologi, paralitici, le înviase morţii, le săturase pântecele a mulţimi de oameni flămnzi, cu doar câteva pâini şi câţiva peştişori, îi ajutase chiar să pescuiască, în chip minunat, atâta peşte cât nu prinseseră ei niciodată. Şi iată-l astăzi pe Hristos la scăldătoarea Vitezda, în Ierusalim, lângă „poarta oilor”, una dintre intrările în cetate, numită aşa pentru că acolo se spălau măruntaiele animalelor aduce la templul lui Solomon, pentru jertfă. Era zi de sabat, Sâmbătă, zi de rugăciune la evrei.

 

Scăldătoarea aceasta Vitezda era mereu înţesată de oameni cu diverse suferinţe trupeşti, pentru că din când-în-când, un înger al Domnului cobora şi tulbura apa, şi oricine intra în scăldătoare după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală ar fi fost cuprins. (Aceasta preînchipuia botezul creştin, care se face o singură dată şi care iartă toate păcatele celui botezat.) Iisus Hristos trece prin mulţimea de oameni suferinzi. Ştiabine că e Sabat, şi mai ştia şi că nu peste mult timp evreii îl vor răstigni, şi că una dintre acuze va fi şi aceasta, că vindecă în zi de Sabath. Ştia că apropiindu-se Paştile evreiesc, iudeii îl vor ucide pe El, Mieluşelul pentru jertfă şi Păstorul cel Bun. Dar iată-l trecând printre tot felul de bolnavi, şi oprindu-se în faţa unui paralitic, cu muşchi atrofiaţi de puţina mişcare. Dacă apa aceea servea la spălarea măruntaielor vietăţilor aduse spre jertfă (şi evreii jerfteau de obicei miei, iezi, ţapi, viţei şi boi) vă închipuiţi, având în vedere clima toridă a Ierusalimului, ce duhoare era în jurul scăldătorii.
 
 Însă, bolnavii, în nădejdea vindecării sunt totdeauna capabili să rabde orice.
 
 Paraliticul în faţa căruia se opreşte Hristos suferea de 38 de ani.
 
Iisus intră în vorbă cu el întrebându-l: „Voieşti să te faci sănătos?” Ce întrebare mai era şi aceasta?
 Doar ştia bine că pentru aceasta zăcea pe marginea acelei băi, pentru că spera în vindecare. Şi iată răspunsul omului: Doamne, Stăpâne, (era o formă politicoasă de adresare la aceea vreme), NU AM OM să mă ajute să intru în scăldătoare când se tulbură apa, şi până să ajung eu, altul se scaldă şi se face bine. Atât a spus paraliticul. Atât.
O, dar în faţa unei astfel de realităţi, se vede treaba că şi Hristos rămâne tăcut. Ştia şi el starea decăderii umane, el care îl văzuse pe Adam în Rai, în toată splendoarea creatoare a Tatălui, privea acum omul decăzut, vedea că omenirea zidită de El nu mai avea oameni.
Era doar o adunătură de brute egoiste şi insesibile, care credeau că e de ajuns să se numească fii ai lui Avraam şi au deja parte de Rai, indiferent de patimile care le colcăiau în inimă.
De aceea Iisus Hristos nu mai aşteaptă răspunsul la întrebarea pusă paralizatului, ci, în marea lui milostivire, rosteşte, parcă scurt şi parcă sec, dar cu putere în cuvânt, ca de fiecare dată: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!”.
Năcăjitul simte în el puterea întremându-i oasele, întărindu-i muşchii atrofiaţi, se ridică şi uimit, şi nesigur, dar se ridică, şi vede că poate merge.
 Nu are ameţeli, cum ar fi fost normal după atâta zăcut pe prici, ci se ridică sănătos şi de fericire urlă, strigă, râde, plânge, zbiară, râde şi iar plânge. În jurul lui se strâng cei aflaţi spre vindecare şi nu pricep ce se întâmplă, pentru că nici el nu pricepe şi nu le poate spune.
În zarva imediat creată, că s-au strâns evreii în juru-i ca românul când vede ursul dansând, Iisus profită de moment şi pleacă, neaşteptând mulţumiri. Mai ales că venirea lui la Ierusalim a fost aproape clandestină, se ferea să fie cunoscut de iudei, pentru că de mult timp îl căutau să-l omoare.
Acum, auzind zarva creată de paraliticul acesta care numai că nu dansa, de fericirea tămăduirii, cu rogojina în spinare, strigând de bucurie că de treizeci-şi-opt de ani zace şi acum umblă, nelipsiţii farisei, cărturarii şi căpeteniile preoţilor, vin să vadă ce se întâmplă. Şi când îl văd cu sarcina în spate urlă la el mustrându-l că face ceea ce nu se cade a face în zi de Sabat. ( Aveau, şi au, evreii o lege care nu le dădea voie să facă sâmbăta decât o mie de paşi (aprox un km), fără a face alte treburi. Calea celor o mie de paşi trebuia să le fie suficientă pentru a ajunge la sinagogă, şi de aici şi expresia lor că au mers cale de o sâmbătă, pe care o întâlniţi în Biblie. )
Atunci cel vindecat le spune că cel care îl vindecase i-a zis: „ia-ţi patul tău şi umblă”. Paraliticul nu-l cunoştea pe Hristos, şi nu putea spune cine l-a vindecat. Aşa că fariseii îl lasă în pace. 
 
Mai apoi prăpăditul se întâlneşte cu Iisus Hristos în templu, şi nici atunci nu l-ar fi recunoscut dacă Mântuitorul nu i-ar fi grăit: „Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău. 
 
DIN ACESTA VORBE ŞTIM CĂ ÎN CAZUL PARALITICULUI PĂCATUL A FOST PRICINA ACESTEI LUNGI ŞI GROAZNICE SUFERINŢE!
 
Şi cel vindecat se duce şi-l pârăşte pe Iisus, spunând că El este cel care l-a vindecat şi l-a pus să-şi ia patul. 
De ce am zis că îl pârăşte? 
Pentru că deja în provincia aceasta evreiască, în care se afla Ierusalimul, Iudeea, de mai bine de un an Iisus era căutat ca să fie prins şi ucis, iar El, cum am mai spus, mergea mai mult pe ascuns prin cetăţi şi templu, tocmai pentru că mulţi voiau sa-l ucidă. Iar iudeii, aflând că Iisus l-a vindecat sâmbăta pe paralitic, şi l-a mai pus să facă şi ce nu se face în zi de sabat, s-au umplut de mai multă ură şi furie împotriva Domnului, şi hotărârea lor de-al ucide s-a amplificat.
Aceasta este pe scurt imaginea faptelor relatate de Evanghelistul Ioan în pericopa de astăzi.
De ce oare au aşezat sfinţii părinţi ca acum, într-a patra duminică după paşti să ne amintească despre vindecarea paraliticului de al scăldătoarea Vitezda, după ce în Duminica Tomii îl descoperim pe Iisus Hristos mărturisit prima dată ca fiind Dumnezeu şi Domn, om pipăibil şi Dumnezeu adevărat, Biruitorul morţii şi Dătător de viaţă, şi îl descopeream dumunica mironosiţelor ca fiiind Cel Înviat şi care urmează să se Înalţe la Tatăl, iată-l astăzi vindecând un paralitic de 38 de ani, adică de mulţi ani. S-a aşezat această pericopă tocmai pentru a arăta rostul coborârii Fiului lui Dumnezeu pe pământ, a adâncii lui smerenii, a Răstignirii, Îngropării şi Învierii Lui.
Ca şi paraliticul de astăzi, omenirea zăcea de mult prea mult timp paralizată moral, duhovniceşte, şi singură nu se mai putea vindeca oricâţi îngeri ar mai fi trimis Dumnezeu în ajutorul ei, îngeri numind, prooroci, oameni harismatici şi filosofi ai strălucitelor culturi ante Hristice. Cuvântul acesta de astăzi: „NU AM OM” defineşte şi caracterizează starea omului care nu era om a societăţii omeneşti.
 
NU MAI ERAU OAMENI ÎN OMENIRE.
De peste trei ani, cum am mai spus, Iisus Hristos le-a tot vorbit despre valorile divine din om, şi ei totuşi, nu mai erau oameni. Îî voindeca de lepră şi nu ştiau să-i mulţumească; le sătura mulţimile cu pâine şi ei voiau să-l ucidă cu pietre, le învia morţii şi ei voiau să-l arunce de pe sprânceana muntelui, le slobozea îndrăciţi şi ei îl acuzau că au demon,
El le vorbea despre el ca fiind ADEVĂRUL, CALEA, VIAŢA, LUMINA, ei se încăpăţânau să trăiască minciuna, rătăcirea, le mirosea sufletul a mort şii mâinele a sânge, şi pentru aceasta iubeau oscuritatea, întunericul. Şi o, cât semeni iar omenire cu paraliticul din Vitezda!
Pentru aceasta a trebuit atunci Iisus Hristos să se răstignească, să ia păcatele tale şi să le urce pe Cruce, să le îngroape cu El în mormânt, să le coboare la iad, şi apoi să te învieze cu El, ducându-te la Tatăl, care te aşteaptă cu Braţele Părinteşti larg deschise.
Să luăm aminte la ultimul îndemn al lui Hristos către paraliticul tămăduit, către omenirea vindecată: Ia aminte aminte omule, ia aminte omenire că te-am ridicat iar la cinstea de OM, şi ţi-am dat posibilitatea să fii „Dumnezeu şi fii ai celui Preaînalt. ” Ţi-am deschis ţie creştine Porţile Împărăţiei cereşti, porţile veşnicei fericiri şi ale bunăstării pe pământ. Ia aminte îţi spun, să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău! Şi oare ce poate fi mai rău decât 38 de ani de nemişcare?
Treizeci-şi-opt de ani de aşteptare să-ţi deie altul să mănânci, să te spele, să te ajute să vezi soarele şi să te învelească dacă-ţi este frig .Mai rău decât aceasta este nemişcarea veşnică, lipsa putinţei de a te spăla şi hrăni o veşnicie. Or, şi mai rău, este tocmai rătăcirea veşnică pe cărările pierzării.
O, creştinule. . Creştinule care ai fost salvat prin Sângele şi trupul cel sfânt al lui Hristos Dumnezeu, cum te-ai înşelat tu şi ai rupt în două cămaşa lui Hristos , Biserica Lui cea Sfântă, Una, Apostolească şi Sobornicească, în blestemata zi a marii schisme din anul 1054. Cum ai păcătuit tu aşa de repede după doar o mie de ani, şi a început să îţi fie ţie starea mai rea decât cea din vremea Răstignirii. Soldaţii romani nu au cutezat să rupă cămaşa lui Hristos şi au aruncat sorţii, dar tu, creştinule, creştinule, ai tras cu vanitate când hăis când cea, şi-ai rupt Biserica în două, terfelind însăşi esenţa credinţei pe care o propovăduieşti din prestolul de la Roma şi de la Constantinopol: Iubirea! Şi acum vă certaţi între voi, unii admirând apusul, alţii răsăritul, certându-vă între voi, făcându-vă acelaşi reproş, de o mie de ani!
O creştinule catolic, cum ai aruncat tu bulă papală peste altarul sfintei Sofia, în Constantinopol, numind ceea ce Hristos a sfinţit, spurcat şi eretic, nemai vrând să ai comuniune cu ei, renunţând la Capul Bisericii, la Hristos, şi aşezând în loc un om, aşezând un scaun, „sfântul scaun”, pe vicarius Dei, locţiitorul lui Dumnezeu, de parcă Dumnezeu a plecat în vacanţă. Ţi-ai aruncat bula pe altarul pe care tocmai se jertfea iar Hristos pentru neghiobia ta hrăpăreaţă, pentru dorinţa ta de a devenii nu doar stăpânul sufletelor oamenilor, ci şi al averilor şi vieţii lor pământeşti. 
O, creştinule catolic orb, care te faci că mai crezi în bileţelele care-ţi aduc indulgenţa lui Dumnezeu.
 Dar care Dumnezeu, creştinule catolic? Acela care şi-a lăsat vacant Tronul Dumnezeirii, ca să poată Papa să fie infailibil, chiar şi când ordonă inchiziţii???? Vai ţie, omenire paralitică, de ce nu vrei tu să-ţi accepţi condiţia de chip şi asemănare a Singurului Dumnezeu, care-a adus singura poruncă, porunca Iubirii, şi vrei cu tot deadinsul să-ţi creezi alt Dumnezeu. Un Dumnezeu după chipul şi asemănarea ta viviată, coruptă şi decăzută, plină de vanităţi şi orgolii. Vai ţie omule, că aşa de uşor renunţi le numele de fiu al lui Dumnezeu şi preferi să te numeşti fiul maimuţei. Nu cumva ţi s-a întâmplat cea ce ţi-a spus însuşi Hristos: ai păcătuit iară şi ţi s-a întâmplat ţie ceva mai rău?
Vai ţie creştinule ortodox român, care te tragi din neam de viteji şi oameni luminaţi de harul Duhului Sfânt, care ai primit credinţa direct de la apostolul Andrei, şi care eşti singurul neam care nu ai dată de creştinare, care te botezi de mic de către „popa Ioan”, cum ai ajuns tu să crezi mai mult în vrăji şi descântece, în farmece şi babe, în horoscoape şi sfinţi de mucava, mai mult decât în Dumnezeul străbunilor tăi, în Iisus Hristos cel Milostiv şi de oameni iubitor, slăvit în cultul nostru Ortodox-Bizantin. Cum ai ajuns tu să-ţi umpli gura de înjurături şi drăcuieli, şi să zici tot mai formal şi mai rar Doamne-ajută; cum ai ajuns tu să creşti ghioarle şi alte lighioane în casă, şi să-ţi arunci copiii la canal, avortându-i? Nu vezi tu că ţi-a paralizat conştiinţa? Nu vezi tu că ai ajuns să numeşti amarul dulce si dulcele amar?
Vai ţie preot ortodox român, preot  care te cârdăşeşti cu politrucii ucigători de neam, pentru că-ţi mai aruncă şi ţie o leţcaie din când în când, care-i cade printre degetele hrăpăreţe, şi apoi te priveşte ca pe un măscărici obligat să îi dansezi cum îţi cântă el. Şi nu e de vină politrucul atât cât eşti tu preote, care ţi-ai uitat menirea. Ai uitat că eşti chemat de Hristos nu să stai la mese cu toţi ghiftuiţii lumii, ci să alini suferinţa neamului, a românului de rând desculţ şi calic, să fii gura lui cu care-şi cere dreptul al pâine, să fii lacrima lui cu care-şi plânge rănile şi tâlhăriile şi nedreptăţile, să fii, dacă e nevoie, pumnul lui cu care bate în masă spre-a trezi conştiinţa adormită de 70 de ani de comunism şi neocomunism.
Nu cumva, preote ortodox român, asurzit de zdrăngănitul galbenilor şi de foşnetul verzişorilor, să nu mai auzi glasul lui Hristos care-ţi spune şi ţie: „Ia aminte să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău!” Ia aminte, ca nu cumva, fiind cu ochii după zloţii politicienilor şi a marilor îngrăşaţi ai „sistemului ticăloşit” (aşa cum i-a făcut plăcere să-l numească tocmai celui care la moşit) să nu cumva să ajungi cum zice folclorul oltenesc: „să te culci cu toţi!”. Nu cumva, preote ortodox, tot frământând căciula în mâini şi milogind spoieli pe la porţile palatelor ministeriale, să nu ajungi să nu mai vezi că ei înşişi, cei cărora le cerşeşti, sunt şi ei cu capul sub tăişul cozilor de topor ale lojelor masonice şi ale ocultelor, care există neconstituţional în ţara asta, şi care , încă de la formare au „iubit” creştinătatea şi ortodoxia, cu toată ura. Să nu ajungi, preote ortodox român, preocupat cu goana după cei 30 de arginţi să-l răstigneşti iar pe adevăratul Dumnezeu, şi apoi să-ţi agăţi grumazul în aşa fel încât epitrafilul să-ţi devină ştreang, ca şi Iscarioteanului, şi din apostol să devii talpă a iadului.
Cum uiţi atât de repede creştinule ortodox că eşti urmaşul lui Petre Carp, al lui Petre Ţuţea, al lui Nicolae Paulescu, al lui Gafencu, al lui Radu Gyr, eşti nepot al preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi al părintelui Arsenie Papacioc care-ţi grăieşte: Dacă tu te-ai şlefuit, te-ai înduhovnicit, la putinţa pe care o ai, dar sincer, cu statornicie nemaipomenită, Dumnezeu îl ajută pe altul pentru că tu te-ai pus la punct! Deci, se serveşte Dumnezeu de focul tău să-l aprindă pe celălalt, pentru că focul deja arde în tine.
 
 De aceea trebuie să ardă inima în noi cu orice chip.
 
Haidem dară, ţinând candela credinţei aprinsă să strigăm şi noi plini de căldură sufletească şi lumină duhovnicească, Hristos cu adevărat a înviat!
 
Amin.

 

Ieromonah ATAL TOMA
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments