Miresmele nespuse de lacrimi şi tăcere,
Suspinuri ce-s ascunse, fără de mângâiere,
Şoptiri de rugăciune, cu trupul frânt – şi suflet
Înfrânt, înspre Icoană… Dau lumii azi răsuflet.
Măicuţe care-şi poartă copii spre-mpărtăşire,
Răbdare-n miez de noapte, surâs în miezul zilei,
Priviri neobosite de duioşie caldă,
Femeile din lume şi astăzi le mai poartă.
Ce vifor le rezistă, smerenia de-i vie?
Par slabe şi plăpânde, lujeri de păpădie,
Dar tremurând, îşi cheamă mereu Ocrotitorul,
Care să le ajute – El e Mântuitorul.
Şi luminiţe-n casă, chiar ele-s căndeluţe,
Frumoase, iubitoare, cu inimi de măicuţe,
Abia-ndrăznesc privirea să-şi urce la Cea care
E Maică însăşi Vieţii, de-a pururea Fecioară.
Ne-nvaţă, Doamne Sfinte, ca mirul să-Ţi aducem,
Şi-n cupa vieţii noastre, mai mult nectar
să strângem;
Să nu oprim vreodată lumina-n pâlpâire,
Ci doar mai mult, să creştem, să creştem în iubire!
Mirela ȘOVA
