La spovedanie nu cerem o iertare de pacate superficiala. Mai presus de toate cautam vindecarea ranilor noastre duhovnicesti care s-au cronicizat. Punem in fata lui Hristos nu doar pacatele concrete, ci si pacatosenia adanca ce se ascunde in noi adica adanca mizerie, care nu se poate exprima pe deplin in cuvinte si care pare sa scape constiintei si voii noastre. Indeosebi de aceasta vrem sa ne vindecam. Ca taina a vindecarii, spovedania nu este o simpla necesitate dureroasa, o datorie impusa de ierarhia bisericeasca, ci o fapta plina de bucurie si har mantuitor […]
La taina spovedaniei sunt prezenti preotul, cel ce se pocaieste si Hristos.
Ce face fiecare dintre cei trei si a cui lucrare este mai importanta?
Multi oameni tind sa atribuie mai multa importanta lucrarii facute de preot prin cuvintele lui povatuitoare si incurajatoare.
Iar daca preotul n-are talent oratoric sau nu le spune ceva impresionant, au tendinta de a concluziona ca nimic important nu s-a intamplat.
Sau, in alt caz, accentueaza faptele savarsite de ei.
Isi inchipuie ca trebuie sa fie profund emotionati intr-un fel sentimental, chiar daca, dupa cum am spus, pocainta nu este prin esenta o chestiune sentimentala. Si intrucat dau importanta principala stradaniilor lor, risca sa considere spovedania ca pe ceva trist si dezamagitor, ceva care trebuie sa fie facut, care este necesar, dar nu placut, ca o baie rece.
Insa, in realitate, cea mai importanta lucrare nu apartine celui ce se spovedeste sau preotului, ci lui Dumnezeu. Adica in vreme ce omului, care se spovedeste, i se cere sa se pregateasca cercetandu-se pe sine si constiinta lui, in cele din urma vine la spovedanie cu mainile goale, neajutorat, incapabil sa se vindece pe sine, si cerand vindecare de la celalalt. Si celalalt, al carui ajutor il cere, nu este preotul, ci Dumnezeu. Preotul este un simplu martor… Am putea spune un trimis al lui Dumnezeu, care-l introduce pe cel ce se pocaieste in spatiul prezentei dumnezeiesti.
Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 50
