Rusinea marturisirii pacatelor8 min de citit

Şi cine poate să se ruşineze de măr­turisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate ?
Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ?
 Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru _ca să ne poată ierta.

 

          La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeap­sa.
 
Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pe­depsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Ps. 106, 1).
 
Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le măr­turiseşti ?
Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea ?

 Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva de ochii Lui? 
Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale,
El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uita.
 
          „Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fă­rădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai po­meni” (Is. 43, 25).
Vezi ?
 El zice: „Nu le voi mai po­meni”. Prin aceasta arată El iertarea.
Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta.

 

 Sfântul Pavel, ştiind aceasta, totdea­una amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă che­ma apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dum­nezeu.” (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Tim. 1, 15).
El nu zice „am fost cel dintâi„, ci „sunt cel dintâi”: deşi Dumne­zeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate.
Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le fă­cea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pa­vel „vas ales”, (F. A. 9, 15).
Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi”. Deci, fiindcă el în­suşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.
          Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
          Pomenirea faptelor noastre ce­lor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu.
Cine ne spune aceasta ?
 
Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul.
 Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.    
          Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela.
El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: „nu ca cei­lalţi oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit pos­tul şi zeciuielile sale.
Dimpotrivă, pomenirea păca­telor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobândeşte bună­voinţa lui Dumnezeu.
Ascultă numai, cum ne po­runceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netreb­nici suntem” (Lc. 17, 10).
 El vrea să zică: mărturi­seşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.
          Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am în­făţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ?
Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună ? Ascultă pe cucernicul Iov !
 Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin măr­turisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am ruşi­nat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păca­tele mele” (Iov 31, 33-34).
 El cu aceasta voieşte să zică: nici când mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor.
 
 Si ce ar folosi a ascunde păcate­le înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate ?
 Si ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă ?
           Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor!
 Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecăto­rul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalţi.
La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zi­lele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem ve­dea ce ne-a mai rămas.
Si dacă vedem că ne-a ră­mas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veni­turile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi.
Aşa sa facem şi în privinţa faptelor noastre. Să che­măm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală de-spre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ru­şine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâi­nile, fie cu limba, fie cu ochii. 
Să ne lăsăm de risi­pele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip.
          In locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi mi­lostenia.
          Dacă noi nu vom aduna comoară în chi­pul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic.
 Când e vorba de averea noastră, noi ade­seori dimineaţa facem socoteală, când suntem sin­guri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură.
 
 Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua.
Dacă vedem că am pă­cătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chi­nul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula ia­răşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.
          Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceţi întru inimele voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi” (Ps. 4, 5).
          Multe se întâm­plă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile.
 Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu mi­lostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte pă­catele sale, când cu osârdie gândeşte la dânsele.
          Ia­ră Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât pă­catele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi îm­părăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! 
Amin.
Sf Ioan Gura de Aur

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments