„Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi…”
Relaţia ta cu Dumnezeu – dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu – este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste.
Nu încerc să vă explic toate aceste lucruri, pentru că nu se pot explica. Ele fac parte dintr-o relaţie mistică a omului cu Dumnezeu, pe care cineva o simte sau nu o simte, o practică sau nu o practică. Nu este cale de mijloc.
Nu există să vorbeşti azi cu Dumnezeu, mâine să-L înjuri, poimâine să-L lauzi, şi aşa mai departe.
Trebuie să ai o linie în relaţia ta cu Dumnezeu: linia credinţei, a nimicniciei tale în faţa lui Dumnezeu, a înţelegerii că tu nu eşti nimic în faţa lui Dumnezeu pentru că eşti plin de păcate, nu pentru că Dumnezeu nu te-a creat curat. Dumnezeu te-a creat curat, dar tu te-ai murdărit de toate păcatele, ai trecut prin toate noroaiele, ţi-ai stricat sufletul, inima şi mintea.
Mintea ta lucrează împotriva celor bune, inima ta s-a răcit faţă de Dumnezeu, nu mai iubeşte pe nimeni, eşti împietrit.
Toate acestea sunt lucruri care schimbă relaţia ta cu Dumnezeu, o subţiază sau chiar o rup.
Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruinţă şi rugăciune.
Să avem dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună
cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubeşte.
Nu se poate ca cineva să iubească pe Dumnezeu şi să nu-l iubească pe aproapele său.
Aceasta e relaţia noastră cu Dumnezeu: ea are un capăt în inima noastră şi un capăt în mâna Lui.
Prin această relaţie a credinţei, a iubirii, a faptelor bune, noi intrăm în voia Domnului şi Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi.
Este, aşa cum am spus, greu de explicat.
Doar cei care avem o credinţă, care ne-am străduit pe drumul vieţii acesteia să facem măcar cât de cât binele, să ne întărim în credinţa noastră, am stabilit această relaţie.
Eu nu spun că ea e permanentă.
O rupem, poate, cu păcatele noastre, dar există totuşi un canal spiritual prin care noi vorbim cu Dumnezeu.
Îmi aduc aminte când eram mic: eram unsprezece copii şi erau vremurile grele… Iar mama se ruga lui Dumnezeu aşa cum vorbesc eu cu dumneavoastră. I se plângea că i s-a îmbolnăvit copilul, că vaca n-a dat lapte, sau nu are viţel, că găina nu ouă… Toate I le spunea lui Dumnezeu, de parcă era în relaţie directă cu El. Şi Dumnezeu răspundea, să ştiţi. Nu era nici un fel de impietate. Mama ştia că Dumnezeu este cu noi şi vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbim noi între noi, ca prieteni. Îi spui fratelui tău sau prietenului tău toată durerea ta, până la cele mai mici amănunte. Dumnezeu le ştie, dar noi avem datoria să I le spunem şi să-I aducem laudă. Vreau să înţelegeţi că se poate să ai cu Dumnezeu o relaţie de filiaţie, ca între fiu şi părinte, sau o relaţie de prieten, mai mare ori mai mic. Acest fel de relaţie îl cere Dumnezeu de la noi.
În tăcere, în simplitate, în umilinţă, noi putem să stabilim această relaţie cu Dumnezeu, ca să avem unde ne duce când suntem în necaz şi când nimeni nu ne primeşte. Când toată lumea ne abandonează, când viaţa noastră pare pierdută, Dumnezeu Îşi deschide braţele şi ne primeşte oricum. Este o taină extraordinară.
Aceasta vă spun: încercaţi să vă rugaţi! Încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu în permanenţă!
Părintele Gheorghe Calciu din „Cuvinte vii”
