De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?13 min read

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.

Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”.

Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. 
Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. 
Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău?
 Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? 
Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.

Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. Nemaisupuşi putrezirii, vom sta în faţa Judecăţii lui
Dumnezeu. Am zis, mi-am zis eu: De ce oare mai trebuie să fie o judecată, dacă şi aşa omul, în momentul morţii lui, a şi fost judecat şi dus acolo unde merită să-i fie locul? De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?

Omul  trebuie să învie la sfârşitul veacurilor, să vadă câte păcate a făcut el nu numai în timpul vieţii lui, ci şi prin lucrările pe care le-a făcut, prin cărţile pe care le-a scris, prin îndemnurile pe care le-a lăsat, prin sfaturile pe care le-a dat altora, care le-au ascultat… Câte suflete a dus el la pierzare şi cât rău a făcut pe pământ un om rău… Acela trebuie să învie în ziua Judecăţii, ca să vadă nu numai câte păcate a făcut pe lume când trăia, ci şi câte nenorociri au făcut după moartea lui lucrările pe care le-a lăsat el.

Fiecare suntem un astfel de învăţător. Un părinte e cât un scriitor pentru copiii lui.

O mamă e cât zece profesori pentru copiii ei. Ea-i învaţă, ea-i sfătuieşte, ea-i îndrumă. Şi cum îi sfătuieşte mama, aşa sunt şi copiii.

Au copiii o mamă bună şi credincioasă? Copiii vor fi buni şi credincioşi.
Au copiii o mamă rea? Răi vor creşte. Copiii sunt cum îi creşte mama. În cea mai mare parte a lor, copiii sunt cum îi creşte mama. Pentru că ce pune mama în sufletul lor până la şapte ani nu-i nimeni ca să mai poată scoate de acolo. Dacă semeni acolo grâul curat şi sănătos al credinţei, omul acela nu va uita niciodată, oricât de departe ar ajunge. Oricât de sus ar ajunge, nu va uita niciodată ce i-a spus mama lui credincioasă.

Dar dacă are o mamă nepăsătoare, neatentă, o mamă care înjură, el nu vede decât purtări nepotrivite şi necuviincioase. Aşa va creşte şi copilul. Şi din aceşti copii vor creşte pe urmă chinuitorii altora. Copiii aceştia sunt cei care aduc nefericire altora şi care trăiesc spre nenorocirea tuturor celor ce trăiesc în jurul lor. De aceea trebuie să învie şi părinţii în Ziua Judecăţii, ca şi cei care au crescut copii răi să primească împreună cu copiii lor răsplata nu numai pentru faptele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, pentru că ei au fost aşa cum i-au crescut părinţii.

Şi de aceea trebuie să învie şi cei buni, pentru ca să primească răsplata nu numai după binele pe care l-au făcut ei când erau în trup şi în viaţă, ci şi după binele pe care l-au făcut cei ce au urmat după ei.
Cei care, învăţaţi şi crescuţi de ei bine şi frumos, au făcut şi ei binele, la rândul lor. Părinţii au murit, s-au dus… Scriitorul credincios care a scris o carte frumoasă pentru creşterea, pentru îndrumarea, pentru zidirea, pentru ducerea unei vieţi curate, care i-a învăţat, şi el moare… Dar cartea lui, pilda lui, sfaturile lui îi vor îndruma mai departe şi pe alţii care vor veni. Pentru că un vorbitor poate să înveţe zece, o sută sau o mie de ascultători, dar un scriitor vorbeşte şi după moartea lui şi învaţă milioane şi milioane de oameni. „Vorba zboară, scrisul rămâne”, spune o veche înţelepciune – şi aşa şi este.

De ce trebuie să învie Sfântul Apostol Pavel? Sfântul Evanghelist Luca? Sfântul Ioan? Sfântul Ioan Gură de Aur? Sfântul Vasile? Sfântul Grigorie? Sfântul Părinte Iosif?

Trebuie să învie, să vadă nu numai cât bine a făcut lucrarea lor, scrisul lor în zilele vieţii lor, ci şi după ei, de ani, de zeci de ani, de sute de ani până astăzi…
Câţi oameni a adus la mântuire o scriere frumoasă! Pe câţi oameni i-a adus la mântuire epistolele Sfântului Apostol Pavel! Evangheliile Sfinţilor Luca, Marcu, Ioan, Matei!

Pe câţi oameni i-a adus la Dumnezeu învăţăturile curate lăsate nouă de Sfinţii Părinţi şi de înaintaşii noştri în Biserică!

Nu ştim noi mulţumi lui Dumnezeu pentru că avem Cartea Sfântă.  

Cuvântul lui Hristos este lumină pentru noi. Dacă vrem să-L ascultăm, nu există nici o răscruce din viaţa noastră, nici o împrejurare în care El să nu ne arate ce drum să luăm. Ce să facem… Numai că prea puţină ascultare găseşte acest Cuvânt azi în inimile noastre. Prea puţin ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi din cauza aceasta noi suntem slabi şi neputincioşi şi Cuvântul lui Dumnezeu mai mult trece pe lângă urechile noastre decât intră prin ele ca să ajungă la inimă.

Când părinţii noştri cei duhovniceşti sunt în mijlocul nostru sfătuitori şi îndrumători, datori suntem să-i ascultăm cu toată atenţia, cu toată graba şi cu toată grija, fiindcă ei ne învaţă adevărurile mântuirii noastre. Nu numai pentru fericirea trecătoare şi pământească – dar şi pentru asta –, însă în primul rând pentru fericirea noastră veşnică.

Mame, scumpe surori şi mame, nu vă închipuiţi că fiii pe care i-aţi născut sunt în primul rând ai voştri. În primul rând sunt ai lui Hristos, ai lui Dumnezeu. Să-i primiţi de la El, să-i creşteţi pentru El. Creşteţi-i pentru Domnul!

Ce bine ar fi dacă mamele ar creşte copii în aşa fel, încât cel dintâi cuvânt pe care îl rosteşte să nu fie „mamă”, ci să fie „Iisus”!

Să-i înveţi, să-i învăţăm noi pe copiii noştri ca cel dintâi cuvânt pe care îl rostesc să fie „Iisus”!
„Iisus” să rostească guriţa lor dulce. Cuvântul lor sfânt cel dintâi să fie „Iisus”. Atunci va fi cu adevărat fericită şi mama, şi tatăl lui. Pentru că acela ce îl iubeşte în primul rând pe Dumnezeu, acela va iubi pentru totdeauna şi cu tot sufletul său şi pe mama sa, şi pe tatăl său, cu adevărat.

Mama unui astfel de copil nu va plânge niciodată că copilul ei nu-i mai vorbeşte, n-o mai ascultă, n-o mai iubeşte. Mama unui astfel de copil născut în dragostea lui Dumnezeu va avea mereu numai lacrimi de mulţumire şi bucurie, pentru că Hristos îl va învăţa cum să-i iubească şi să-i ajute în fiecare zi pe părinţii lui.

Aici avem noi marea noastră datorie, să-i socotim totdeauna ca fiii lui Dumnezeu, ca să-i creştem pentru slava lui Dumnezeu. Partea noastră pe care trebuie s-o adăugăm la creşterea lor aceasta este: datoria noastră şi răspunderea noastră – [care vor fi] şi răsplata sau osânda noastră înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lor.

Să nu uităm asta niciodată şi, cu toată teama şi cu tot respectul faţă de Cuvântul lui Dumnezeu – acei cărora Dumnezeu ne-a dat copii trupeşti –, trebuie să ne străduim să-i creştem în aşa fel, încât Dumnezeu să-Şi împlinească prin ei scopul pentru care i-a trimis pe pământ.

Să creştem fii ai lui Abel, fii ai lui Hristos, nu fii ai lumii, ai păcatului, ai stricăciunii. Chiar şi cei credincioşi, oricât de multă străduinţă şi silinţă îşi dau să-şi crească toţi copiii lor după voia lui Dumnezeu, să devină fii ai lui Hristos, de cele mai multe ori mulţi dintre copiii celor credincioşi nu-i ascultă pe părinţii credincioşi, ci rămân copii necredincioşi, fiinţe necredincioase… De ce?

Până la şapte ani, copilul creşte sub îndrumarea mamei şi a tatălui său. Până atunci el ascultă de mama, ascultă de tata. Şi mama îl ia de mână, îl duce la biserică, îi împreună cele trei degetuţe şi îi spune: „Fă, mamă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi îl învaţă să se roage şi îl învaţă Tatăl nostru. Şi copilul îl ascultă şi-l urmează pe părintele său.

Dar vin anii, acei ani când copilul capătă pricepere să-şi ia în mâini soarta lui. El însuşi ajunge în stare să aleagă calea pe care s-o ia. Dar atunci cel mai adeseori el nu mai alege calea cea bună pe care îl îndeamnă părinţii, ci calea cea rea pe care îl îndeamnă firea pământească, firea păcătoasă şi lumea cea plină de păcat din jurul său.

Şi atunci vin lacrimile şi rugăciunile, şi ţipetele, şi strigătele părinţilor… Şi unii mai ascultă, dar alţii nu mai ascultă niciodată, nici de Cuvântul lui Dumnezeu, nici de cuvântul părintelui. Nici de cuvântul fratelui, nici de cuvântul învăţăturii, ci merge din rău în mai rău. De aceştia nu mai răspund părinţii; pentru aceştia răspund ei înşişi. Răspund ei în veci, pentru că n-au ascultat sfatul şi îndrumarea cea sănătoasă, ci au mers pe calea neascultării şi răutăţii.

 Aveţi fiecare fiinţe scumpe pe care Dumnezeu vi le-a legat de inimă.

Căutaţi să-L iubiţi pe Domnul, primiţi-L în inimă mai adânc. Lăsaţi să vă stăpânească Hristos sufletul mai deplin. Primiţi-L pe Domnul în inimă mai hotărât. Nu lăsaţi loc în inimă pentru lucrurile pământeşti. Trăiţi cu Hristos din plin, toată viaţa, toată inima să ne fie predată Domnului.

Nu un sfert, nu jumătate, nu trei sferturi, ci toată!
Pentru ca în inima noastră să nu mai aibă loc lumea şi dorinţele pământeşti. Cine se predă lui Dumnezeu din toată inima şi Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, acela nu se va mai târgui cu Domnul, dacă să lase şi păcatul cutare… Dacă să se dezbare şi de obiceiul cutare…

Ci se va lepăda de sine aşa după cum este scris: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”, de tot ceea ce este fire pământească, dorinţă pământească, lucrare pământească în viaţa noastră… Şi, predându-ne lui Hristos pe deplin, să trăim o viaţă de ascultare cu Dumnezeu şi de binecuvântare pentru cei din jurul nostru.

Şi după ce noi nu vom mai fi pe pământ, cuvintele noastre, cărţile noastre, îndemnurile noastre vor lucra în copiii şi în fraţii noştri, în urmaşii noştri; iar în Ziua Judecăţii, noi vom vedea fericiţi că nu numai în timpul vieţii noastre am ajutat sufletele să vină la mântuire, ci şi după moartea noastră mulţi-mulţi s-au mai întors la Dumnezeu prin ceea ce am lăsa în urma noastră.

Fericiţi vor fi cei credincioşi! Astăzi încă nu ne dăm seama ce fericire e să fii credincios, dar mâine va veni vremea când veţi vedea ce bine a fost că v-aţi întors la Dumnezeu atunci când v-aţi întors… că v-aţi hotărât pentru El; chiar dacă au venit şi necazuri în viaţa aceasta. Fără necazuri nimeni n-a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi toţi sfinţii, martirii, mucenicii, începând cu Domnul nostru Iisus Hristos, toţi apostolii şi sfinţii Săi până astăzi… oricine a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu a trebuit să intre prin necazuri. Să nu vă înspăimântaţi de necazuri. Necazurile trec, dar bucuria rămâne.

Suferinţele se duc, dar răsplata lor rămâne. Luptele, încercările, greutăţile se duc, dar cununa rămâne după ele pe totdeauna.

Luptaţi şi vă păstraţi cununa! Să vă păstraţi credinţa până la sfârşit. În felul acesta veţi creşte copii binecuvântaţi, care vor fi fericirea familiei, fericirea satului, fericirea oraşelor, fericirea patriei noastre, a neamului nostru.

Neamul acela este binecuvântat, care are mame credincioase şi copii credincioşi. Viitorul acestui neam este asigurat. Dar vai de neamul care şi-a pierdut credinţa, în care părinţii şi-au pierdut credinţa, în care fiii şi-au pierdut sfinţenia.

Să ne ajute Dumnezeu să fim şi să rămânem credincioşi!

Să ne ajute Dumnezeu să ne creştem copiii binecuvântaţi! Să-i naştem, să-i concepem în stările înalte şi sfinte şi să-i creştem binecuvântaţi, ca să ne putem bucura şi noi, şi Dumnezeu de ei, aici şi în veşnicie. Amin.

Traian Dorz

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments