Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult decât atât?!4 min read

Daʼ chiar așa! Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult decât atât?! Mai mult decât cele mai incitante jocuri premiate de societăți de premiere a jocurilor (nici nu știam că există așa ceva), mai mult decât cele mai tari gadget-uri, mai mult decât cele mai cool cluburi de activități la care s-a înscris cu prietenul lui, cu partenerul lui de nebunii (tu!), mai mult decât cele mai exotice destinații de vacanță?! Nu știu… o mamă, un tată, poate, și nu un partener de activități extreme?
  
Păi, nu asta spun specialiștii? Că trebuie să petrecem timpul cu ei?! Să ne bucurăm împreună cu ei?! Asta facem – deci unde greșim?
Greșim în modul în care alegem să ne petrecem timpul cu ei, în modul în care le dezvoltăm abilitatea de-a se bucura. Și noi, și ei am uitat cum să fim fericiți, pentru că, vedeți voi, nimic nu mai pare să ne țină treaz acest sentiment destul de multă vreme. Și orice împreună menit să ne bucure, se termină de cele mai multe ori cu același sentiment de banal, cu aceeași nevoie de și mai mult, de insuficient. Ba chiar, de multe ori, se termină în activități individuale, care doar se desfășoară în aceeași locație, doar că pentru fiecare în parte, în „celula” lui. Ca să nu mai vorbim despre situațiile lamentabile în care el sfârșește conectat la vreun cablu de date, iar eu, frustrat că nici de data asta n-am reușit să-l înțeleg pe micul alien din fața mea, care vine din altă lume și vorbește altă limbă.
De fapt, suferim toți, dar mai ales ei, de o boală specifică secolului în care trăim: boala supraexcitării senzoriale. Copiii noștri învață de mici o lecție nefastă, aceea că este nevoie de

fantastic, de extraordinar, de ieșit din comun, de magie, de nefiresc pentru a fi fericiți.

Pentru ei, bucuria înseamnă o doză zdravănă de adrenalină. Începând cu Moș Nicolae, care nu mai aduce doar dulciuri, ci daruri ce-l pun în dilemă pe Moș Crăciun (care, pe bună dreptate, nu mai știe cum să-l concureze pe mai tânărul său competitor), și terminând cu sporturile extreme și cluburile dubioase, care de multe ori le sunt morminte, nu doar sufletești, ci și trupești, ferească Dumnezeu!
De aceea zic eu că nu știm să învățăm de la copaci, că ne lăsăm pruncii în bătaia arșiței și la cheremul vânturilor. Le dăm de mici supradoze din orice, astfel încât o doză normală să nu le mai trezească nici un fel de gust. Și astfel ajung în orice domeniu să fie călăuziți de această regulă a supraexcitării senzoriale. Și ne mai mirăm de gustul lor pentru extrem, de alunecările lor sexuale care frizează cu animalicul, de morțile lor fulgerătoare care zguduie lumi, răstoarnă ordini sociale și schimbă guverne!
Am uitat, dragii mei buni și frumoși, am uitat cu toții bucuriile simple. Acele bucurii cuminți care au crescut atât de multe generații de Oameni, care te linișteau în loc să te agite, care te adunau în loc să te risipească. Am uitat, de pildă, farmecul unui joc de-a baba-oarba printr-o casă cu miros de lemn și sobă și sunet de toacă așezată la loc de cinste sub icoane!
Am uitat de oboseala plăcută și moale pe care o simți în vreme ce te dezmorțești la gura sobei după o zi de săniuș și bulgăreală undeva, pe un colnic, într-o pădure, nu în cine-știe-ce stațiune de fițe, unde un antrenor de schi îți învață copilul să schieze, în timp ce tu bei un pahar de vin fiert la terasă!
Am uitat de fericirea pe care o trăiești într-o cameră pe pereții căreia întunericul se aruncă în încleștări cumplite cu luminile jucăușe ale focului din sobă, în vreme ce liniștea solemnă așternută peste voi și peste pruncii voștri este sfâșiată doar de geamătul crivățului de afară, care se izbește neputincios de geamuri și de trosnetul poetic al lemnului de salcâm din sobă!
 Am uitat de cireșele agățate la urechi, de coronițele de flori împletite pe pajiști, de somnul din iarbă, de bălăceala din iazuri fără clor, de cățăratul în copaci, de „leapșa”, de „ascunselea”, de îngerașii de zăpadă, de țurțuri, de ploaia de zăpadă pe sub cetini scuturate fără veste, de desene pe geamuri înghețate… dar mai ales de bucuria îmbrățișărilor părintești, de bucuria lui împreună.
Și nu vă temeți că este prea târziu! Niciodată nimic nu este nici degeaba, nici prea târziu când vine vorba de pruncii noștri!
 
 Chiar dacă îl scoți prima dată din casă, „uitând” din greșeală toate telefoanele acasă, ca să-i arați pădurea iarna, să-l înveți să asculte plânsul sfâșietor al vântului rupt de crengile dezgolite, să-i arați urmele „vulpii de rugină” sau cruciulițele păsărilor care iernează la noi, și te vei trezi cu un puști zgribuluit și înfrigurat, care te va întreba ironic dacă nu era mai fascinantă experiența asta pe laptop, lângă calorifer, ai nădejde!
Cu „doza” suficientă de răbdare și iubire, peste care e musai să turnați și puțină rugăciune, va trece cu bine perioada de sevraj și va reuși să se bucure din ce în ce mai mult de simplitatea bucuriei!
Așadar, redescoperiți-vă vouă înșivă, dar și pruncilor voștri, frumusețea bucuriilor simple, care să nu-i epuizeze emoțional repede, pentru a-i lăsa fără vlagă, conectați la cabluri de date pentru un refill, ci care să le hrănească sufletele cu pace, cu trăinicie și cu visare, dându-le prilej de meditație, de adunare în sine și… de zâmbet.
Să ne învățăm, dar, unii pe alții, bucuria!
Alina Mirică

 

Articol publicat in revista Familia Ortodoxă.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments