Siguranta iertarii-Predica Evanghelia Fiului Risipitor5 min read

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi iertarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”
– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.
 

 

În Orient, slugile nu purtau nici încălţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Inelul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.
Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dragostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el.
Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjocorit): „Auzit-aţi măi, pruncul vecinului nostru  s-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jocuri… Săracul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!…”
Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său.
Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apropiat de el cu şoapta şi ispita: „Bine c-ai scăpat… Vino cu noi să ne mai petrecem… Adu-ţi aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te duce în lume… Ţi-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri…”.
Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cu voi nopţile. Acela care chefuia şi petrecea cu voi nu mai trăieşte… A murit prin cele ţări străine… Eu sunt un altul… N-aţi auzit că şi tata a zis despre mine că mort am fost şi am înviat?… Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd acum lumea şi viaţa într-o lumină nouă. Chefurile şi petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă şi o nebunie…
„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor fi zis prietenii; „rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.”
Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs vecinii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere şi nici o hulă nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui şi iertarea lui.
Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în faţa noastră ca o pildă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţa şi întoarcerea noastră din calea răutăţilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui ceresc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, dar la această revărsare de dragoste şi bu­nătate noi trebuie să răspundem cu o întoarcere statornică, cu o schimbare din temelie a vieţii noastre. După primirea cerescului sărut, trebuie să începem o viaţă nouă.
Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fiul cel pierdut şi trebuie să treacă toţi cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la Dumnezeu fără această renaştere sufletească n-are nici o putere. „Mulţi se întorc, dar nu la Cel Prea­înalt” (Osea 7,16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere.
Numai o întoarcere adevărată la Domnul ne dă putere şi biruinţă contra păcatelor.
Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl ţinea în casă şi aducerea-aminte de trecutul lui şi de suferinţele lui. De câte ori prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus aminte de porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt urmările!
„Ce-i diavole, atâta de prost şi de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât ca slugă la porcii tăi?… Să m-apuc din nou de roşcove?…”
De regulă, toţi cei întorşi la Domnul am gustat din „roşcove”. De câte ori simţim şoapta ispitelor, să ne gândim la ele.
Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a naşterii din nou.

 

Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments