Hristos şi Cananeanca10 min read

Ce poate fi mai brutal decât săapostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreunăcu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă săînvăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?

Hristos ştie toate. El ştia şi ceea ce va face femeia, ştia şi cum se vor uita la asta mulţimea de evrei care se înghesuiau în jurul Lui, atenţi să-L prindă greşind în faptă sau în cuvânt. Se vede că de această dată în jurul lui Hristos erau foarte mulţi necredincioşi, mai mulţi ca de obicei, care căutau să-L ispitească.
Fără îndoială, mulţi îi puneau întrebări prosteşti şi acum, ca cele despre dajdia cuvenită Cezarului, despre căsătoria de după înviere, despre sâmbătă şi cred că şi multe altele. Ne putem închipui un bâlci în care Hristos e asaltat de iudeii guralivi şi plini de sine. Hristos rabdă toate acestea, rabdă, pentru că printre întrebările neghioabe se întamplau şi unele care puteau da prilej la predica iubirii.
Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, ştia să întoarcă până şi atacurile răutăcioase în lecţii de înţelepciune dumnezeiască şi iubire. Cred că într-o astfel de împrejurare I s-a adresat şi femeia

noastră după ajutor, cerându-I să-I tămăduiască fiica, atunci când ceilalţi îl atacau cu întrebări ispititoare şi răutăcioase.

 
Dar ce face Hristos? Oare se grăbeşte El să o vindece pe fată, ca să-şi arate puterea Sa miraculoasă celor care Il atacau? Nu. El o bruftuluieşte. El o face căţea împreună cu fiica ei, arătându-se cu nimic mai bun decat gloata de iudei care-L înconjura. Hristos avea acest obicei de a ispiti El însuşi pe cei care I se adresau. De exemplu, atunci când vin bătrânii evreilor şi-L întreabă: „Cu ce putere faci Tu acestea?“, Hristos le răspunde cu o întrebare, ca un jidan ordinar: „De unde era botezul lui Ioan, din cer sau de pe pământ?” Iar când aceia s-au eschivat de la răspuns, de frică să nu nimerească în vreo capcană, El le răspunde: „Atunci nici eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceasta“.
Hristosştia ce părere aveau iudeii despre Dânsul. Il credeau copil din desfrânare şi îndrăcit. Şi, când colo, o hananiancă, o „necurată” dintre neamuri, vine şi-I cere să-i tămăduiască fiica îndrăcită.
 
Faptul că Hristos mai scosese draci nu schimbă deloc situaţia. El continuă să rămână în ochii evreilor un îndrăcit, căci socoteau că cu domnul dracilor, cu Beelzebul scoate El dracii. Femeia însă a arătat faţă de el atâta nădejde şi dragoste, I-a căzut la picioare şi cred că şi alte gesturi şi cuvinte de umilire a rostit şi a făcut. Iar asta a revoltat, fără îndoială, şi mai mult pe evreii pizmătăreţi. Cred ca mulţi au şi fost gata să strige: „Cine eşti tu, că primeşti să ţi se închine, că scris este, lui Dumnezeu Unuia să I te închini!?“ Hristos, însă, le-o ia înainte, ticsindu-le ca pe un căluş în gură această replică neaşteptată, replică pe care numai un evreu putea să o dea: „Nu se cuvine a lua pâinea de la gura copiilor şi a o arunca câinilor“.
 
Pentru noi aceasta replica este şocantă, dar pentru o hananiancă era ceva obişnuit. Această femeie poate că auzea în fiecare zi apostrofări de acest fel şi chiar injurii din partea evreilor. Aşa erau evreii, credeau că totul li se cuvine numai lor. Ei nici nu-i considerau oameni pe cei dintre neamuri. Aşa că, femeia n-ar fi trebuit să se supere. Da, aşa ar fi fost dacă această replică ar fi ieşit din gura unui evreu oarecare, dar ea a ieşit din gura lui Hristos. Hristos nu trebuia să răspundă aşa. El era bun. El învăţa despre dragoste şi despre milă, nu era ca ceilalţi evrei. De aceea a şi îndrăznit femeia să se apropie de El. Ea Il iubea. Şi, când colo, Iisus este şi El ca ceilalţi.
 
Insă acest răspuns n-a pus-o în încurcătură doar pe femeie. Şi mai mare a fost confuzia iudeilor. „Ce e cu acesta? Tot timpul învăţa despre dragoste, ne mustra pentru că nu avem milă, şi acum el însuşi procedează ca şi noi?“ Sigur că evreii s-au recunoscut în această replică. Aşa ar fi răspuns oricare dintre ei. Dar de ce a răspuns aşa Iisus?
 
Am zis: mulţi Il socoteau nebun, îndrăcit, dar mulţi Il bănuiau că ar fi vreun proroc. De aceea unii îi adresau întrebări pentru a-şi bate joc, alţii pentru a se convinge ca într-adevăr este cineva. Pe toţi aceştia Hristos îi întâmpină şi El, la rândul Lui, cu întrebări-capcană, care descopereau adevărata intenţie şi identitate a celor ce se apropiau de El.
Pe cei care credeau sincer în El şi-I cereau ajutorul, Hristos îi ispitea: „Crezi tu că pot să fac Eu aceasta? Crezi tu că pot să fac aceasta pentru tine?“. Dacă vom fi atenţi, vom vedea că mai toate confruntările lui Hristos cu oamenii se rezumau la această întrebare.Ca şi lui Petru, Hristos le cere tuturor celor care intrau în vorbă cu El răspuns la întrebarea: „Cine zic oamenii că sunt Eu? Dar tu, tu ce zici?“ Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul femeii hananience. Vom vedea că această replică dură, pe care i-o aruncă Hristos, nu era decât o formă a aceleiaşi întrebări: „Cine zic oamenii că sunt Eu, cine zici, tu, femeie, că sunt Eu?“.
 
Acelaşi lucru Il întreabă Hristos şi pe tânărul bogat. Hristos procedează cu el cam ca şi cu femeia hananiancă. Tânărul I se adresează: „Invăţătorule bune, ce bine să fac ca să dobândesc viaţa cea veşnică?” La care Hristos îi răspunde cu reproş: „De ce-mi spui «bunule», nimeni nu este bun, decat numai unul Dumnezeu“. Cu alte cuvinte: „Crezi tu, într-adevăr, că Eu sunt Dumnezeu şi de aceea Îmi spui «bunule» sau Mă iei peste picior? Dacă într-adevăr crezi, fericit eşti, că pe această piatră a credinţei tale se va zidi Biserica, iar dacă nu crezi şi Mă numeşti aşa, află că eşti un viclean şi călcător de lege, chiar acum, în clipa în care Mă întrebi ce bine să mai faci pentru a dobândi împărăţia, chiar acum faci cel mai mare rau, călcând legea, numind «bun», cum numai Dumnezeu este, pe cineva care nu este Dumnezeu în ochii tăi“. Într-adevăr, s-a dovedit că tânărul a pus aceasta întrebare cu vicleşug şi din prea bună părere de sine. De aceea şi Hristos încheie cu o dezaprobare: „Adevărat, adevărat vă zic că mai uşor îi este unei cămile să treacă prin urechile acului, decât unui bogat să intre în împaratia cerurilor“.
 
Altfel se sfârşeşte dialogul cu hananianca. Acest dialog este identic cu cel al lui Petru, atât doar că este încifrat. Atunci când, la lacrimile femeii, Hristos răspunde: „Nu este bine a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“, de fapt El o întreabă: „Cine crezi tu că sunt Eu, că vii la Mine după ajutor? Oare nu crezi şi tu, ca aceştia, că sunt un nebun şi un îndrăcit? Ce vei face dacă şi Eu sunt om ca toţi oamenii?
Aşadar, de ce-ai venit la Mine, nu vezi că şi eu sunt un jidan oarecare, plin de sine şi răutăcios care te alungă de la sine ca pe o căţea?“ La care femeia răspunde: „Nu Te cred, eu ştiu că Tu eşti bun, Te văd că eşti batjocorit de cei de un neam cu Tine, căci dacă ai fi fost într-adevăr un jidan şovin, aşa cum vrei să pari, ei Te-ar fi primit şi Te-ar fi considerat ca pe unul de-al lor. Dar aşa, ei te batjocoresc. Cum îmi spui Tu ca eşti rău şi nemilostiv, când şi vocea, şi chipul Tău Îmi arată că Tu eşti bun, Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Sau crezi ca nu simt cum arde inima mea cand îmi vorbeşti? Niciodată inima mea nu a mai ars aşa, cred că acesta este focul dragostei despre care Te-am auzit vorbind de atâtea ori. Nu spune că din cauza evreilor nu vrei să faci Tu milă cu fata mea, că ştiu că ai tămăduit şi sâmbăta, călcând legea evreilor, şi că nimic nu Te opreşte să faci binele. Te-ai sfădit cu evreii în sinagogă, ştiu eu, că nu Te lăsau să tămăduieşti şi să faci milă. Nu, Tu nu eşti rău, Tu eşti bun. Ştiu că ai venit la evrei, că ei sunt poporul lui Dumnezeu, eu sunt o păcătoasă, o căţea dintre neamuri, dar Bunule, oare câinii nu mănâncă şi ei din firimiturile care se aruncă de la masa stăpânilor?“
 
Şi ce răspunde Hristos?O, femeie, mare este credinţa ta! Cum să te hrăneşti tu cu resturi? Cum să te hrănesc Eu cu resturi de la masă, când tu eşti stăpână? Nu mai spune aşa! Dacă ai şti cât Mă bucur că ai răbdat această ispitire a Mea! Dacă ai şti cum se chircea inima Mea în Mine, de frică să nu cedezi în faţa aparentei Mele asprimi şi să-Mi întorci spatele. O, câtă bucurie Mi-a făcut credinţa ta! Vino, Eu te voi arăta tuturor! Vino, că vreau să Mă laud cu smerenia ta, cu dragostea ta!“Apoi cred că s-a adresat iudeilor, ca de obicei, deşi evanghelistul nu ne-o mai spune: „O, puţin credincioşilor, mândrilor, îngâmfaţilor! Voi, pe care v-am numit stăpâni, pe care v-am numit copii ai Mei, uitaţi-vă la aceasta, pe care voi o nesocotiţi, adevărat vă spun, că la nimeni dintre voi n-am văzut atâta credinţă!“.
 
Credinţa acestei femei a fost într-adevăr mare, mai mare decât a apostolilor.
Când au vâzut această purtare a lui Iisus, care erau de atâta vreme cu El, care ar fi trebuit să-L recunoască, s-au smintit, şi-au pierdut credinţa. Ei chiar au crezut ca Hristos se poartă cu răutate, de aceea au şi început să-L roage să arate milă faţă de sărmana femeie: „Slobozeşte-o, căci strigă în urma noastră“. Femeia însă nu şi-a pierdut credinţa, nici nădejdea, nici dragostea. De aceea şi Hristos exclamă: “O, femeie, mare este credinţa ta, mai mare decât a acestor ucenici ai mei! Ei nu întotdeauna reuşesc să scoată diavolii, deşi se socotesc apostoli şi prieteni ai Mei, dar tu, o femeie simplă, prin ceea ce ai făcut tu acum, ai alungat dracii din fiica ta. Du-te şi să-ţi fie ţie după voinţa ta“.
Iată, cred eu, sensul acestei purtări stranii a lui Hristos, purtare care nu te-a smintit doar pe tine, ci chiar şi pe Apostoli. Ea însă a arătat frumuseţea sufletească a acestei femei, a arătat-o cunoscătoare a tainelor dumnezeieşti, căci ea a înţeles vorbirea încifrată a lui Hristos, vorbirea în pilde, pe care nici Apostolii nu o înţelegeau întotdeauna. De data asta, ea s-a arătat mai înţeleaptă decât apostolii şi mai credincioasă.
 
Femeia a înţeles ca Hristos doar se preface a fi răutăcios. Hristos,ca un Orator desăvârşit, acum a luat chipul şi felul de a vorbi al celor pe care voia să-I combată: iudeii necredincioşi.
Hristos a răspuns în replici tipice evreieşti: „Du-te de aici, numai evreii sunt aleşi şi, dacă se cuvine a ajuta pe cineva, aceştia sunt evreii, nu tu, care eşti o păcătoasă dintre neamuri“. Evreii erau nemilostivi, ei nu ajutau pe nimeni, nici măcar pe fraţii şi părinţii lor, motivând că lucrul, obiectul cerut este închinat Domnului. Aşa face şi Hristos: „Du-te, n-am poruncă să te ajut, numai pentru evrei am poruncă“.
 
Viclenia şi răutatea evreilor era atât de mare, încât Dumnezeu le dă poruncă să nu amâne pe altă dată ajutorul pe care li-l cere cineva, dacă stă în puterea lor: „Nu spune prietenului tău: du-te şi vino iară, mâine îţi voi da, atunci când ai ceea ce-ţi cere“. Iar Hristos, având puterea să o ajute pe femeie, îi zice: „Nu se cuvine!“. Sigur că în toată această purtare a Sa, Hristos a desenat un iudeu tipic, pentru ca ei să se vadă dintr-o parte.
 
Acest fel de a vorbi, ca din gura păcătosului, substituindu-se ascultătorului, a fost pregătit de proroci, în special de Eccleziast, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa crede că e Însuşi Hristos (vezi tâlcuirea la Ecleziast a Sfântului Grigorie de Nyssa apărută în PSB, vol II). Ecleziastul face de multe ori afirmaţii şocante, contrare înţelepciunii dumnezeieşti, ca de exemplu: „Mi s-a părut un lucru bun să mănânce şi să bea cineva şi, cu bucurie, să aibă folos din munca sa“. Ca, mai încolo, să adauge: „Mai bine e să mergi la casa de doliu, decât la casa de ospăţ“. Iată cum dezleagă aceste contradicţii Sfântul Grigorie cel Mare (papa Romei, 540-604): „Cartea lui Solomon se numeste Eccleziast, ceea ce înseamnă, de fapt, orator. Într-un discurs oratoric se fac afirmaţii prin care să fie oprită discordia din sânul unei mulţimi agitate. Cei mulţi au păreri diferite, dar, prin argumentaţia oratorului, sunt conduşi la o singură opinie. Aşadar, cartea se numeşte Orator, pentru că, în ea, Solomon a luat asupra sa modul de a gândi al unei mulţimi revoltate: el cercetează felul în care ar fi tentată să judece o minte nepricepută. Ca într-o anchetă, la câte păreri le dă el naştere, la tot atâtea personaje li se substituie“ (Sfântul Grigorie cel Mare Dialoguri despre moarte, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998, p. 28).
Aşa cred că au fost şi cuvintele, şi purtarea Mântuitorului faţă de femeia hananiancă. Prin purtarea Sa, El a manifestat tipul evreului, pe care l-a corectat prin deznodământul neaşteptat. Hristos parcă ar fi spus: „Iata, aşa sunteţi voi, evreii, nemilostivi şi plini de sine, vă lăudaţi cu neamul vostru, însă a arăta dragoste şi a face milă e mai bun. Judecaţi şi voi, din ceea ce aţi văzut: mai întâi, când am fost brutal şi răutăcios, şi mai apoi, când am arătat milă, ce este mai potrivit cu voia lui Dumnezeu? Aşadar, faceţi şi voi cele bune“.
Să nu ne mire că Hristos S-a prefăcut, ştiind că prefăcătoria este un păcat. Acesta nu este decât un fel de a comunica, un alt nivel al limbajului, al predicii, pe care Hristos, Eccleziastul desăvârşit, o stăpânea cum nu se poate mai bine. Să nu uităm că Hristos se adresează oamenilor şi singurul lui scop este acela de a se face înţeles. Pe calea spre Emaus, când se arată celor doi ucenici după înviere, evanghelistul Luca ne spune ca Hristos „S-a prefăcut că vrea să meargă mai departe“, iar ucenicii L-au oprit să rămâna la ei. Dar parcă ce poate să însemne mustrarea: „O, până când voi fi cu voi şi vă voi răbda pe voi!“. Oare nu tot El a zis: „Şi iată, Eu sunt cu voi până la sfarşitul veacului?“.
 
Aşa că, mi se pare că dialogul dintre Hristos şi femeia hananiancă n-a fost altceva decât o declaraţie de dragoste reciprocă. Atât doar ca ei şi-au vorbit cu cuvinte sucite, ca doi îndrăgostiţi, care nu vor ca şi alţii să le priceapă taina lor. Taina dragostei.

 

Ieromonah Savatie Bastovoi -din “Dragostea care ne sminteste”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments