Fiul Ratacit si milostivirea Tatalui Ceresc9 min read

„Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!”

Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? 
Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă – şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă. 


„Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. 
Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. 
După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. 
Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. 
În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea
casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia.
 Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut – l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute.
 Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: „Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-1 în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. 
Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”
Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului.
 I s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin – dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: „Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32). „

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi , fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul.

Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. 

Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale.
 Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu.
Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase.
Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă.
Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul.
Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere.

Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare.
Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! 

Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa – şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc – Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte.

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său. 

Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor – slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri – să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel – mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice – asta înseamnă încălţările – ale poruncilor lui Hristos.

Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos,
Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu!

Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare.

Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? 

Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri – fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui.

Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc.

Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic – neamul omenesc – mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului.

Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste. 

 Să întrebuinţăm potrivit menirii ei vremea pe care Sfânta Biserică a rânduit-o ca să ne pregătim de nevoinţele sfintelor Păresimi! S-o întrebuinţăm spre a ne umple mintea şi inima de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni îndeobşte şi faţă de fiecare om în parte care doreşte să se împace cu Dumnezeu şi să ajungă la unirea cu El prin mijlocirea adevăratei pocăinţe.

Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veşnică spre mântuirea şi bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârşită, întru unire cu bucuria sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obşte a oamenilor şi îngerilor să se împlinească şi desăvârşească întru desăvârşirea voii Tatălui Ceresc!

 Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-aceşti mici (Matei 18, 14) oameni, micşoraţi şi înjosiţi de păcat.

 Amin. 

Sf.Ignatie Briancianinov

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments