„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Marcu 10, 47).
În afară de Palestina, spre nord-vest, pe malul Mării Mediterane, prin urmare dincolo de ţinutul unde Iisus avea să-şi îndeplinească chemarea, se găseau două cetăţi – Tirul şi Sidonul.
În această parte a pământului făgăduinţei s-a dus Mântuitorul, într-o zi, împreună cu ucenicii, şi acolo l-a întâmpinat pe drum o femeie localnică, o cananeancă, care se apropie de Iisus, strigând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon!” (Mat. 15, 22).
Aceste vorbe, într-un ţinut păgân, nedumeresc. Ştiau, oare, şi ei că din neamul lui David se va naşte un izbăvitor de păcate şi de dureri? Iisus tăcu. Poporul ales nu dăduse dovadă deplină că respige mâna Providenţei, astfel încât, chemarea celorlalte neamuri spre a se împărtăşi şi ele de binefacerile
mântuirii era lucru pentru mai târziu. De aceea, la rugămintea ucenicilor de a asculta pe această femeie îndurerată, Iisus răspunde: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale Casei lui Israel”.
Dar cananeanca a stăruit: „Doamne, ajută-mă„, a spus din nou, închinându-se. Acum Iisus a dat un răspuns hotărât: „Nu este bine a lua pâinea copiilor şi a o da câinilor”.
Răspunsul pare aspru, dar este adevărat. Învăţătura evanghelică este, într-adevăr, „pâine” pentru viaţa noastră. Şi ca să înţelegem acest răspuns, trebuie să ne plasăm în contextul vieţii contemporane lui Iisus. Pentru evrei, toţi cei care nu erau evrei şi nu erau de religie mozaică, erau socotiţi câini, neoameni.
Cananeanca ştia acest lucru, de aceea nu s-a supărat de aceste vorbe. O înţelegere deosebită a lucrurilor omeneşti o făcea să nu se simtă jignită de această asemănare dintre ea şi animalul care trece în ochii omului drept cel mai lipsit de milă, deşi e tovarăşul lui credincios. Ba chiar a părut să accepte insulta, căci a răspuns: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad la masa stăpânilor lor”.
Răspunsul acesta era un semn că în sufletul femeii credinţa descoperise marea taină a mântuirii, de care avea să se împărtăşească nu „poporul ales”, ci toate neamurile de pe pământ.
Căci Iisus a venit să schimbe o religie, s-o universalizeze, să schimbe mentalităţile oamenilor, să-i transforme. „Mare este credinţa ta”, a zis Mântuitorul către femeie, în timp ce fiica ei, acasă, se izbăvea de chinul duhului celui rău, de care era stăpânită.
Minunea aceasta este plină de adânci învăţăminte pentru noi.
Ceea ce i-a deschis mintea acestei femei îndurerate şi a împins-o să stăruie în rugăciune a fost puterea lăuntrică a credinţei care a covârşit toată păgânătatea în care se născuse şi trăise până în momentul acela. Razele acestei puteri pot străbate orice taină a vieţii şi a lumii, dând cugetului nostru darul înţelegerii, iar voinţei noastre, puterea neînfrântă de a lupta. Credinţa ei dărâmă întunericul păcatului, care oprea până acum valul mântuitor al harului lui Dumnezeu, iar smerenia ei este albia curată în care se adună râurile vieţii dumnezeieşti, pentru a face să crească bucuriile vieţii omeneşti şi să dea roade bogate.
Femeia cananeancă este modelul pe care Sfânta noastră Biserică ni-l pune înainte, pentru a ne încuraja şi întări în duhul credinţei şi al rugăciunii.
Credinţa şi rugăciunea sunt marele şi nesecatul nostru izvor de putere şi mângâiere.
Dar minunea vindecării fiicei cananeencii ne aduce din nou aminte că Iisus Hristos a venit în lume să tămăduiască toată boala şi neputinţa din popor (Mat. 4, 23), dar, în acelaşi timp, ne reaminteşte că El a adus o învăţătură nouă, o învăţătură dumnezeiască şi mântuitoare, pe care noi, creştinii, în calitate de ucenici ai săi, avem datoria sfântă să o cunoaştem şi să ne întocmim viaţa noastră de fiecare zi după învăţăturile Sale.
Una din caracteristicile învăţăturii şi activităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este îndurarea Sa, mila nemărginită faţă de omul nefericit.
De nenumărate ori Iisus a suspinat alături de cel sărac, de orfan şi de bolnav. Sf. Apostol Matei ne istoriseşte în Evanghelia sa că Iisus străbătea satele şi oraşele Palestinei propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecând neputinţele mulţimilor, de care îi era milă, că „erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9, 36). Această milă trăită de Iisus Hristos în adâncul sufletului său l-a îndemnat să stea alături de cei suferinzi şi să le aline durerile. Sănătate, hrană şi viaţă, ceea ce este mai de preţ omului pe acest pământ, a dat Iisus celor ce credeau în El. Dar pe lângă acestea, El s-a dat pe sine însuşi ca jertfă de răscumpărare a omului din robia morţii şi a păcatului. Până la răstignirea şi învierea Lui, sufletul avea după moarte un singur drum: drumul iadului. Moartea şi învierea lui Iisus Hristos au sfărâmat încuietorile iadului şi au deschis uşile raiului. Acum sufletul omului are, după moarte, două drumuri: al iadului şi al raiului, şi merge pe drumul pe care şi l-a pregătit în viaţa aceasta.
Îndurarea Domnului Iisus Hristos, manifestată faţă de iudei, samarineni, cananeieni, drepţi şi păcătoşi, este îndurare dumnezeiască. Îndurarea lui Dumnezeu faţă de credincioşi este vie şi activă şi astăzi. Semnul văzut, mereu în lume, prin care Dumnezeu îşi manifestă mereu îndurarea Sa, este Biserica. În ea trăim strâns uniţi sub conducerea capului ei suprem şi nevăzut, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În ea ne îmbrăcăm, prin Taina Sfântului Botez, în Iisus Hristos, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galat. 3, 27), devenind astfel, mădulare ale trupului său.
Îndurarea lui Dumnezeu se manifestă faţă de noi şi prin harurile pe care le revarsă peste fiii Săi.
Noi ştim că în Biserică, în calitate de trup tainic al lui Hristos, în care locuieşte Duhul Sfânt, care s-a pogorât peste ea în ziua Cincizecimii, există comoara de har divin, adică puterea dumnezeiască ce izvorăşte din Sfânta Treime şi care, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii, este împărtăşit credincioşilor. Acest har curge ca un izvor de apă cristalină. Oricine poate veni să guste din el, să-şi astâmpere setea sufletului, să-şi uşureze conştiinţa de păcate, să-şi aline durerile care nu-şi găsesc tămăduire în altă parte.
Manifestarea îndurării lui Dumnezeu în lume este o înaltă şcoală dumnezeiască la care toţi credincioşii învăţăm că şi noi avem datoria să manifestăm o îndurare asemănătoare faţă de semenii noştri. Această îndurare dumnezeiască manifestată de Dumnezeu prin Fiul Său, prin Biserica Sa şi prin harurile Sale revărsate asupra credincioşilor a fost înţeleasă în toată profunzimea ei de către primii creştini. Îndurarea faţă de aproapele lor era virtutea cea mai scumpă, care ne-a rămas descrisă de prima istorie a creştinismului, Faptele Apostolilor. Aici găsim comunitatea către care credincioşii au tins în toate timpurile, având la temelia ei dragostea creştină.
Această dragoste creştină a trecut peste veacuri şi şi-a adus roadele sale din belşug. Dacă ne gândim numai la sec. al IV-lea, ne apar în faţa ochilor sufleteşti chipurile luminoase ale Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan. Prin grija lor faţă de cei în suferinţă, au apărut spitale pentru bolnavi, cămine pentru copii abandonaţi şi bătrâni, cantine pentru săraci, văduve şi orfani.
În lumina învăţăturii şi practicii creştine, respectată de creştinismul ortodox, Biserica Ortodoxă Română a organizat, de la începuturile ei, instituţii de îngrijire a bolnavilor, în care se manifestau mila şi îndurarea creştină învăţate de la Iisus Hristos.
Dacă ne gândim numai la bisericile bolniţe din jurul marilor mănăstiri, în care cu dragoste creştină erau îngrijiţi nu numai călugării, ci şi credincioşii care veneau să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. În atmosfera de bunătate, compătimire şi răbdare care împreună formează înalta virtute a milei sau îndurării, şi-au format credincioşii Bisericii noastre specificul lor de a fi, de a simţi şi de a trăi. Această virtute, cunoscută numai în creştinism, trebuie să o manifestăm în viaţa noastră de fiecare zi, faţă de rude, faţă de aproapele, faţă de străini, faţă de cunoscuţi şi faţă de necunoscuţi.
La întrebarea: Cum poate creştinul îndeplini această învăţătură şi practică a Mântuitorului Iisus Hristos de a da hrană, sănătate şi viaţă aproapelui său, răspunsul, în lumina învăţăturii creştine, este simplu.
Acolo unde există dragoste adevărată, dragoste creştină, nimic nu este imposibil. Hrană, sănătate şi viaţă poate da fiecare aproapelui său oriunde trăieşte, oriunde munceşte, oriunde există. Avem posibilitatea să dăruim şi să facem binele oricând şi oriunde. În jurul nostru, datorită condiţiilor nefericite de viaţă în care trăim, avem bolnavi, săraci, nefericiţi cărora trebuie să le întindem o mână de ajutor.
De aceea, când ni se cere, când se fac colecte pentru ajutorarea acestor nefericiţi, deşi de multe ori nu-i cunoaştem, sunt fraţii noştri, dacă îi ajutăm pe ei din bunurile noastre materiale, înseamnă că, asemenea lui Hristos, dăm hrană celor flămânzi. Dacă nu putem să facem milă cu hrană trupească, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă să practicăm îndurarea spirituală, prin cuvântul bun şi înţelept, care este de multe ori mai folositor decât pâinea cea de toate zilele. O vizită la un bolnav, un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de îmbărbătare dau totdeauna o putere sufletească, o încredere în Dumnezeu şi în forţele personale, care sunt factori puternici de uşurare a bolii. Prin aceasta putem spune că am reuşit să îmbunătăţim starea sănătăţii bolnavului.
Dar în viaţa creştină, o valoare încă şi mai mare o are sănătatea sufletească, a cărei lipsă atrage boala trupească, după cum vedem din cuvintele rostite de Mântuitorul către slăbănogul vindecat la lacul Vitezda: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie mai rău” (Ioan 5, 14).
Aici, câmpul de activitate al creştinului este nelimitat: rugăciune către Dumnezeu ca să se ferească şi să scape de păcat, îndreptarea de pe calea neştiinţei şi a nepriceperii, sfatul înţelept când cineva are nevoie de el, mângâiere în vreme de întristare, ajutor în vreme de necaz şi primejdii sunt numai câteva din mijloacele prin care ne manifestăm grija pentru sănătatea sufletească şi trupească a aproapelui nostru.
Să ne străduim a împlini voia lui Dumnezeu cu convingerea că suntem fiii aceluiaşi Părinte ceresc, că Biserica ne este mamă, că suntem mădularele trupului tainic al lui Hristos, că ne împărtăşim din acelaşi har dumnezeiesc şi vom simţi îndurarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi. Amin.
Pr- Ion Cârciuleanu. Textul este preluat din volumul Predici