Poveste din viata Sf.Efrem Sirul5 min read

Efrem Sirul fusese singurul fiu la părinţii lui, care erau credincioşi şi bogaţi.
Fiul acesta crescuse mândru şi îngâmfat, dar mai ales dispreţuitor faţă de săraci.
După ce împlinise optsprezece ani, într-o zi, părinţii lui l‑au trimis cu nişte treburi la rudeniile lor dintr-o cetate vecină.
Pe drum, tânărul Efrem trecu printr-o pădure şi dădu peste o vacă ce păştea pe cale. Cum vaca nu se dădu la o parte din calea lui, el o lovi puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Vaca, speriată, o luă la fugă, dar tot înaintea lui, pe cale.Furios că vaca tot nu vrea să se dea la o parte din calea lui, tânărul începu să o fugărească, bătând-o cu băţul, până când vaca, îngrozită, a căzut într-o prăpastie unde a murit.
A doua zi când se întorcea spre casă, trecând prin locul unde ieri fugărise vaca, tânărul văzu un om foarte amărât căutând ceva.
Când îl văzu pe Efrem, omul se apropie de el şi, cu lacrimi în ochi, îi zise:
– Tinere dragă, sunt un om foarte sărac şi locuiesc la marginea acestei păduri. Am rămas văduv, cu cinci copii ai mei.

 

Mama lor a murit abia cu câteva zile în urmă. Singura mea avere era o văcuţă de la care ne hrăneam toţi.
– Ei, şi ce am eu cu asta? zise mândru tânărul Efrem.

– Nu te supăra, te rog, că te întreb ceva.

De ieri nu-mi mai aflu văcuţa. Am trimis pe băiatul cel mai mărişor s-o pască pe aici prin acest loc. Copilul a adormit în iarbă, iar când s-a trezit el vaca nu mai era.
Spune-mi, te rog, trecând ieri pe aici n-ai văzut cumva văcuţa noastră?
– Da’ ce, eu sunt văcarul tău, nu ţi-e ruşine, sărăntocule? Du-te unde vrei şi caută-ţi singur vaca! zise tânărul, răutăcios şi dispreţuitor. Apoi se duse mai departe, fluierând nepăsător.
Omul, amărât, rămase şi mai îndurerat în urma lui şi se duse departe, prin pădure, să-şi mai caute văcuţa.
Însă abia ajunse acasă, până când nici nu apucase să se aşeze să povestească părinţilor cum umblase şi cum petrecuse pe la rudeniile lor, şi iată că intrară în casă doi oameni înarmaţi, trimişi de mai-marele cetăţii lor. Aceştia îl întrebară:
– Tu eşti tânărul care a trecut ieri prin pădure spre cetatea de dincolo?
– Eu, zise Efrem, tremurând de spaimă.
– Fă-ţi bagajele şi hai cu noi! Să ştii că eşti arestat.
Ieri, după ce ai trecut tu prin pădure, a fost aflat acolo un om ucis de cineva.
Cum tu ai trecut pe acolo şi cum ucigaşul n-a fost găsit încă, nu se ştie cine este. Poate că nu eşti tu, dar până se va dovedi, mergi cu noi, eşti arestat.
Părinţii începură să plângă şi să se vaiete, tânărul, să tremure şi să se dezvinovăţească…
Dar totul a fost în zadar.
Oamenii stăpânirii îl luară şi mai cu asprime, astfel că el n-a avut decât să se supună, iar aceştia îl duseră şi îl înfundară în închisoare.
Acolo în închisoare, tot timpul tânărul se ruga…
Iar când îşi aducea aminte de sfaturile bunilor săi părinţi, ochii lui vărsau şiroaie de lacrimi. O, cât de rău îi părea de starea în care ajunsese. Neîncetat striga spre Dumnezeu, zicând: Doamne, bunule Doamne, Tu, Care cunoşti toate şi vezi pe fiecare om, ai milă de mine, fă-mi dreptate, Doamne, Tu ştii că eu sunt nevinovat.
Tu, Care iubeşti dreptatea, cum poţi lăsa ca eu, cel ne-vinovat, să fiu învinuit şi să fiu pedepsit? Tu ştii că n-am ucis eu pe omul acela. Tu ştii că eu sunt nevinovat, nevinovat. Să fiu pedepsit eu, cel nevinovat…
Dar într-o noapte, o fiinţă strălucitoare i s-a arătat şi i-a zis:
– Efrem, tu spui mereu că eşti nevinovat. Că suferi nevinovat, că eşti pedepsit nevinovat…
Dar adu-ţi aminte: şi de văcuţa săracului eşti tu nevinovat?
Când a auzit aceste cuvinte, tânărul s-a trezit îngrozit.
Şi-a adus aminte de păcatul lui ascuns, de fărădelegea pe care o săvârşise el, nevăzut de nimeni, dar pe care Dumnezeu i-o văzuse.
Atunci, zdrobit de căinţă, s-a aruncat în genunchi şi a strigat:
O, Dumnezeule Viu şi Adevărat, Tu judeci după dreptate şi Tu răsplăteşti după adevăr.
Recunosc din tot sufletul meu că merit pedeapsa pe care o primesc, dar, Te rog din tot sufletul să ai milă de mine.
Făgăduiesc, Doamne, că, dacă mă vei scăpa din această încercare, voi despăgubi pe cel ce l-am păgubit, voi mărturisi păcatul pe care l-am făcut şi Te voi asculta pe Tine până la moarte, păzind tot Cuvântul Tău cel Sfânt…
În dimineaţa următoare, iată că temnicerul vine la uşa lui Efrem şi îi strigă:
– Ei, tinere, scoală-te, ia-ţi tot bagajul şi ieşi afară. Poţi să pleci acasă, ai avut un mare noroc: a fost găsit adevăratul vinovat. Tu eşti liber, pleacă!
– Domnule temnicer, zise Efrem, ştiu eu Cine m-a eliberat pe mine: Dumnezeu m-a eliberat!
N-am fost eu vinovat de ceea ce m-au învinuit oamenii aceştia, dar eu am totuşi o mare vină. Sunt vinovat de văcuţa săracului pe care eu am omorât-o şi Dumnezeu m-a văzut, de aceea m-a înştiinţat prin închisoarea asta, ca să mă îndrept.
Ajuns acasă, tânărul a mărturisit părinţilor săi totul, iar după aceea i-a rugat, zicând:
– Vă rog să mă lăsaţi să aleg dintre vacile noastre pe cele două mai bune şi să i le duc săracului, drept despăgubire pen­tru văcuţa lui pe care am ucis-o eu.
Şi vă rog să-mi daţi o pungă de galbeni pe care să i-o duc ca o mică despăgubire pentru toată suferinţa pe care i-am pricinuit-o.
Vreau să merg chiar mâine să-i cer iertare, mărturisindu-i tot răul pe care i l-am făcut.
Vreau să-mi liniştesc cugetul care mă mustră neîncetat pentru păcatul meu.
Şi vreau să-mi împlinesc juruinţa pe care I-am făcut-o Domnului când m-a scăpat din temniţă.
Părinţii lui s-au învoit cu bucurie la cererea fiului lor po-căit. Iar el, mergând chiar a doua zi, a dus la coliba săracului tot ce hotărâse în inima lui ca despăgubire pentru tot răul pe care îl făcuse bietului om şi copiilor lui.
Când săracul văzu cele două vaci grase şi frumoase, precum şi punga plină de galbeni, nici nu-i venea să creadă că Dumnezeu Se îndurase atât de darnic faţă de el. A îmbrăţişat şi a iertat din tot sufletul pe tânărul care îi mărturisea tot ce făcuse şi care îi cerea iertare pentru întristarea şi suferinţa lor.
Toţi cei cinci copii orfani de mamă, dar fericiţi de bine-cuvântarea ce dădu peste ei, i-au sărutat tânărului mâinile, cu obrajii lor scăldaţi în lacrimi de mulţumire şi de mirare.
– Veniţi, zise Efrem, să îngenunchem şi să ne rugăm, mulţumind lui Dumnezeu.
Şi, cu ochii plecaţi înaintea Domnului, cu glasul plin de cutremur, înconjurat de copilaşii săracului, el a început să se roage astfel:
O, Doamne şi Dumnezeul cerurilor şi al pământului, Care pretutindenea eşti şi toate le vezi… Care ştii tot ce facem fiecare dintre noi şi Care răsplăteşti fiecăruia după faptele lui…
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments