PE CĂPIŢA CU FÂN3 min read

– Ce urâcioşi sunt copiii neastâmpăraţi! Copiii care mereu se urcă ba pe-un scaun, ba pe masă, ba în copaci, ba pe scări. Ei fac atâta necaz celor care sunt cu ei.
Adeseori Dumnezeu lasă ca neascultarea lor să-i pedepsească. Aceşti copii pot fi recunoscuţi foarte uşor, căci genunchii, nasul, fruntea şi toată pielea lor e plină de jupuituri, de vânătăi şi de cucuie. Aşa le trebuie, căci totdeauna cine nu ascultă sfatul cel bun trebuie să pătimească. Să înveţe măcar din suferinţă. Aşa cum a învăţat Ionel.
Aşa îmi spunea mie bunica odată. Şi eu am întrebat:
– Care Ionel, bunică?
– Ionel, nu-l ştii tu pe Ionel? El n-a fost totdeauna aşa de liniştit cum este acum. Ci a învăţat să asculte numai după ce a căzut de pe căpiţa cu fân.
– Cum a căzut Ionel, bunică?
– Şi el era cam tot aşa ca tine. Oricând îl căutau ai lui, era ori prin pom, ori pe scară, ori prin pod. De multe ori aluneca, de ţipa mamă-sa că pică şi moare.
Dar el nu voia să înveţe minte, ci, după o scurtă frică, făcea iarăşi la fel. Tatăl lui, văzând că nu merge

cu buna şi că băiatul nu vrea să înveţe numai de cuvânt, începuse şi cu răul.

Dar Ionel, care era cuminte doar când era acasă tatăl său, îndată ce îl vedea plecat, îşi făcea parcă de cap, umblând numai pe sus.
Într-o dimineaţă, când tatăl său ieşea cu boii prin grădini să meargă la plug, Ionel fu repede în vârful căpiţei de fân, ca să se uite după plug şi după păsări.
Ce bine îi părea că tatăl s-a dus, iar el poate să se joace în voie pe căpiţa de fân.
Nici nu-i păsa lui că strică vârful căpiţei, iar când o să plouă va intra apa până jos şi va putrezi fânul cel bun pentru care munciseră atât de mult părinţii lui.
Părându-i-se că tatăl său întoarce înapoi spre casă, Ionel, înfricoşat, a dat repede să se coboare de sus. Dar, în graba lui, n-a băgat de seamă unde este scara şi, punând piciorul alături de scară, a alunecat şi s-a dus de-a rostogolul până jos, lângă căpiţă, pe pământ.
Când s-a izbit jos, n-a mai putut răsufla un timp şi a crezut că va muri. Căzuse pe spate. A avut milă de la Dumnezeu că nu şi-a rupt vreun picior sau vreo mână.
Târziu, încet-încet şi-a revenit şi s-a ridicat cu greu de la pământ, dar umbla ca un om beat. A simţit atunci că bunul Dumnezeu a îngăduit să fie pedepsit pentru neascultarea lui şi pentru că se bucurase că poate face răul fără să fie împiedicat de nimeni. Căci, dacă ochii tatălui său nu-l vedeau, îl vedeau ochii Domnului şi El a trimis gândul crea să-l pedepsească.
Îngeraşul lui l-a lăsat să cadă, dar a avut totuşi grijă de el ca să nu-şi rupă capul sau picioarele. Ci numai să înveţe minte să nu se mai suie altădată pe sus, ci să asculte de vorba părinţilor lui, ca să nu i se întâmple şi mai rău.
Ionel a învăţat din lecţia aceasta foarte mult, iar în seara aceea s-a rugat aşa Domnului:
Preabunule Doamne Iisuse, Te rog din toată inima mea să mă ierţi că am fost neascultător şi pentru că m-am bucurat că pot face răul fără să mă vadă tatăl meu.
Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse, că ai poruncit îngeraşului Tău să mă păzească, să nu-mi rup mâna sau picioarele, căzând.
Îţi mulţumesc că n-ai lăsat să mor, ci m-ai ridicat iarăşi să trăiesc.
Te rog, Doamne Iisuse, să mă ajuţi ca niciodată să nu mai fac ceea ce este rău şi ceea ce sunt oprit, nici chiar atunci când nu mă vede nimeni, căci Tu, Doamne Iisuse, mă vezi oriunde şi orice fac.
Ca să nu păţesc altădată la fel sau şi mai rău. Ci fă-mă să fiu totdeauna un copil bun şi credincios, să fac bucurie tuturor.
Amin.

 

Eu ascultam la bunica şi mă gândeam de câte ori mi s-ar fi putut întâmpla şi mie la fel, dar m-a păzit Domnul. Însă de atunci m-am păzit şi eu, să nu mă mai sui. Dumnezeu m-a înştiinţat în felul acesta.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments