PĂCATUL NECREDINŢEI1 min read

Foarte mulţi oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viaţă şi lipsei de experienţă şi practică bisericească, cad în necredinţă sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere.

Pentru o persoană care nu crede în existenţa lui Dumnezeu, viaţa nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătăţii divine.
Sunt momente şi momente în viaţă. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu şi să-şi observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în
orice moment, ca un părinte aşteaptă să ne întoarcem şi să-i recunoaştem paternitatea.

Cei care îmbătrânesc în necredinţă sunt de compătimit. Credinţa este un reazem, un sprijin, o speranţă, un ajutor efectiv pe care-l simţi doar dacă nu-i alterată simţirea, este un sens al vieţii noastre pământeşti.

Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut
(Ioan XX, 29)
Ce rost ar mai avea viaţa noastră, ce rost ar mai avea raţiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?!
Necredinţa în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are şi nu o valorifică cum spune psalmistul David: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput şi s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte” (Ps. 48, 12).

Aceasta este dorinţa lui să se asemene animalelor celor care nu au minte.

Toata viaţa trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredinţa în Dumnezeu şi să-1 alungăm. La acest păcat al necredinţei ajung cei ce nu au o educaţie religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credinţă în familie (părinţi necredincioşi sau indiferenţi), cei care nu au
nici o tangenţă cu Tainele Bisericii etc.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments