In acea vreme sfântă, a petrecerii pământeşti a Fiului lui Dumnezeu cu noi, din acea mulţime, strecurându-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mântuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sânge. Viaţa se scurgea din ea. Atât suferinţa, cât şi statutul ei de femeie o ţin în aceasta şi mai adevărata smerenie, în sfială. Şi îşi zicea: “Măcar de veşmintele Lui de mă voi atinge, şi mă voi vindeca”.
Ce înţelegere uimitoare, adâncă! Cât de pătrunzător a lucrat în ea cugetarea, gândirea ei, în aceşti doisprezece ani de suferinţă, cunoştinţa adevărului.
Acest număr de doisprezece ne duce cu gândul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a dat Dumnezeu mărturia adevărului (şi ceilalţi patriarhi ai Vechiului Testament) şi la cei doisprezece apostoli – prin care a dat Revelaţia .
Iar femeia s-a atins de veşmintele Lui. De aceea poporul se apropie de veşmintele preoţilor, de cele care i-au înveşmântat pe sfinţi: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O dată cu trupul îndumnezeit al Mântuitorului, şi veşmintele Lui, şi cuvântul Lui; tot văzduhul şi toată creaţia, căci prin El toate s-au
făcut. Aşa înţelegem şi Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei: Harul se răspândeşte în apa în care se botează pruncul sau omul, în mirul cu care se pecetluieşte cel botezat, în mâinile preotului care te ating la spovedanie, în împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului: “Paine a vieţii veşnice să-mi fie trupul Tău şi scumpul Tău sânge spre iertarea păcatelor”. Observaţi cum toate se leagă. Cum a zis femeia: “…măcar de veşmintele Lui să mă ating”; dar cu atât mai mult de trupul şi de sângele Lui. Şi aşa a făcut, s-a atins şi a încetat curgerea sângelui.
Iar Iisus, pentru că femeia era într-o parte, întreabă, dar nu pentru că nu ar fi ştiut, ci ca să audă şi să înţeleagă toţi: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii rămân nedumeriţi. Petru, ca întotdeauna, luând cuvântul în numele lor, răspunde: “Învăţătorule, te-mpresoara lumea, te îmbulzeşte, şi mai întrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toţi s-au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva şi fiecare comunica personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau judecată; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogăţia, frumuseţea noutatea negrăită a creaţiei. Căci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu şi fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiţilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.
În cazul de faţă, nu toţi s-au atins cum s-a atins acea femeie. Şi, cutremurându-se cu un fel de spaimă, de uimire că a fost descoperită, a ieşit şi, în faţa tuturor a rostit mărturia ei şi cum, atingându-se doar de veşmântul Lui, s-a vindecat îndată. A încetat acea curgere a sângelui spre ruină vieţii. Şi i-a dat viaţă Cel care ne-a dat şi nouă sângele Lui ca să avem viaţa. Iisus i-a spus: “Îndrăzneşte, fiica, credinţa ta te-a mântuit (credinţa în El). Mergi în pace”.
Unde-i pacea? În credinţa ta, aceea care a primit răspunsul. Iisus era, doar, de faţă, şi e etern de faţă. El este totodată de faţă şi acum. Căci aşa a coborât: “nu după loc, ci după fire”. Şi fiind de faţă, cu noi, ne înconjoară. Iar dacă gândirea noastră cuprinde tot, Duhul lui Dumnezeu cum să nu cuprindă tot? Deci după fire e de faţă şi după timp este într-un neîncetat acum. Deopotrivă şi timpul şi spaţiul. El să fie pururea şi în faţa fiecăruia şi într-un acum cu fiecare. Numai de noi ţine să răspundem. Acesta era şi suspinul Psalmistului: “Arată-Ţi, Doamne, faţa Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi!” (Ps. 79) – faţă Ta să o vedem în acest loc, în acest timp. Spaţiul nostru se răsfira în miliarde de locuri; şi timpul nostru, de asemeni, se risipeşte. Dar în faţa lui Dumnezeu, Moisi s-a rugat faţă către faţă şi vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, însă, i-a spus: “Nu vei vedea faţa Mea, ci spatele” – urmele, sau după Mine.
La fel în Evanghelie şi sărmana femeie, pe la spate se apropie, nu în faţă. Şi aşa să te rogi să-l simţi pe Dumnezeu – Care este pururea, neîmpărţit şi nedespărţit, pretutindeni în spaţiu şi timp – fără nici un fel de depărtare. Aproape de tine, în gura ta este cuvântul lui Dumnezeu-Cuvantul şi în inima ta. Acea femeie s-a simţit aşa. Şi i-a răspuns, pentru ca ea a simţit dumnezeirea Lui.
A simţi pe Dumnezeu e darul tău originar, căci aşa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiască de viaţă nu din lume, nu din pământ, ci de la El. A răsădit în tine sufletul tău, ca vas al luminii dumnezeieşti. Şi atunci, adevărul tău este, cum spunea Sfântul Calist, că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, se face “suflet al sufletului tău”. Dar tu să fii cu luare aminte! Din adânc aşa suntem zidiţi: să fim în consens şi în consimţire cu Dumnezeu, dar liberi. În consens, adică în sensul luminii, că El ne dă sensul vieţii, să existăm după chipul Lui, şi în consimţire, pentru că ne dă viaţa. Să fim cu El, dar liberi, pentru a răspunde. Pentru care Sfântul Maxim zice: “Sufletul nu se poate întinde niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, şi nu-l va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea omenească atâta cale încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeieşti, dacă nu o atrage însuşi Dumnezeu cât e cu putinţă minţii omeneşti să fie atrasă, şi nu o luminează cu razele dumnezeieşti.”
Pe acea femeie razele dumnezeieşti au luminat-o, prezenţa lui Iisus a atins-o, atingând credinţa ei. A răspuns atunci, şi, în durerea ei de doisprezece ani, parcă a strigat cu toţi profeţii şi cu toţi apostolii, simţind atingerile dumnezeieşti. Şi harul lui Dumnezeu s-a coborât.
Pr Constantin Galeriu
