În toate timpurile s-a recunoscut farmecul, atracţia pe care o are banul asupra omului bogat dar şi faptul că îl împinge să devină lacom, zgârcit. Lăcomia loveşte şi bogaţii şi săracii, pentru că izvorăşte din sentimentul omului: “Lăcomia (zgârcenia) este iubirea exagerată de a poseda, de a avea în stăpânire” (Cicero).
Aristotel ne invită să fim moderaţi faţă de bunurile exterioare, adică să le lăsăm să rămână nişte instrumente, mijloace care să fie în slujba noastră, pentru a ne ajuta să trăim.
Omul care îşi lipeşte inima de bunurile materiale făptuieşte o mare nedreptate: “Omul nedrept, necinstit este cel care doreşte să aibă tot mai mult, el îşi va cheltui viaţa alergând şi stând în compania bunurilor materiale. Când se roagă, cere aceste bunuri trecătoare. Astfel uită să ceară bunurile care sunt absolute şi care sunt adevăratele bunuri pe care omul trebuie să le dobândească” (Aristotel).
Biblia atenţionează omul să nu-şi lipească inima de lucrurile materiale trecătoare. Omul se înşeală atunci când judecă: “Banul poate totul” (Ecclesiastul 10, 19); “Nu te osteni să ajungi bogat; nu-ţi pune iscusinţa ta în aceasta. Oare vrei să te uiţi cu ochii, cum ea se risipeşte? Căci bogăţia face
aripi, ca un vultur care se înalţă către cer” (Pilde 23, 4-5); “Nu te încrede în bogăţiile tale şi nu spune: sunt autosuficient” (Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 5, 1); “Privegherea celui bogat topeşte trupul lui şi grija lui strică somnul” (Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 31, 1).
Şi lăcomia este un păcat capital, pentru că manifestă o dorinţă dezordonată de a câştiga tot mai mult, fără o reală necesitate. Lăcomia este dorinţa exagerată de a obţine şi deţine bunuri materiale şi astfel stă la baza tuturor păcatelor. Prin intermediul bogăţiei, un om câştigă posibilitatea de a înfăptui orice păcat, ca să-şi satisfacă toate dorinţele şi plăcerile păcătoase. Atunci când un om strânge bogăţii pe baza faptului că “Banul poate totul”, lăcomia devine izvorul tuturor păcatelor (Sf. Toma).
Ceea ce face din lăcomie un păcat, nu este atât faptul că omul arată o preocupare specială pentru bani şi pentru lucrurile materiale, ci faptul că le dă o valoare exagerată, devenind pentru el sinonimul stimei, păcii, siguranţei, puterii…Omul lacom nu înţelege că astfel se păcăleşte, deoarece importanţa sa ca persoană constă în ceva mult mai măreţ: în faptul că este copil al lui Dumnezeu.
De fapt, omul lacom uită care este scopul vieţii sale pe pământ: mântuirea şi astfel îşi pierde libertatea, demnitatea şi viaţa, atunci când se preocupă exclusiv de avere. De fapt, i se întâmplă exact pe dos faţă de ceea ce se aştepta: pierde pacea, liniştea, fericirea, familia, mântuirea. Pierde totul!
Din păcate, nu putem spune că în zilele noastre omul dezaprobă păcatul lăcomiei, deoarece societatea se bazează pe bani şi evaluează totul în funcţie de câştig. Azi omul a făcut din ban un “rege” care-i stăpâneşte inima şi viaţa. Atenţia pe care mass media o acordă vip-urilor confirmă această afirmaţie. Se pare că aceştia sunt noii “preoţi” ai zilelor noastre, iar lumea face tot posibilul să-i urmeze.
În realitate, prestigiului economic şi social li se alătură foarte rar o bogăţie morală, spirituală şi umană, la fel de mare. Rar, mass-media ne informează cu privire la preţul pe care aceste persoane l-au plătit pentru succesul lor. Ne pot ajuta câteva exemple în acest sens: Marco Aristotel Onassis, cel mai bogat om din sec. XX, Elvis Presley, Michael Jackson, Benito Mussolini, Adolf Hitler, Nicolae Ceauşescu, Giovanni Agnelli, cel mai bogat om din Italia, Luciano Pavarotti. Succesul momentan al acestor oameni le-a adus, pe lângă un sfârşit tragic şi distrugerea a ceea ce un om poate avea mai sfânt pe pământ: familia. Mulţi dintre ei ajung la sfârşitul vieţii să fie distruşi şi din punct de vedere economic.
Foarte rar mass media îi întreabă pe aceşti oameni de succes, dacă ar recomanda şi altora să-i urmeze şi care este preţul psihologic şi spiritual pe care l-au plătit ca să ajungă atât sus; dacă s-au folosit de mijloace ilegale şi imorale pentru a se realiza şi ce fapte bune vor face cu banii câştigaţi.
Omul care îşi pune speranţa şi încrederea în bani, făptuieşte un fel de idolatrie care îl orbeşte şi nu-i permite să înţeleagă cât de mult pierde la nivel social, familial-personal şi spiritual. Ideea că lăcomia este bună şi că bogăţia garantează o viaţă plăcută şi liniştită, este falsă. Mai jos vom explica de ce acest lucru.
Influenţat de gândirea lui Carteziu, omul modern a început să se îndoiască de orice. Singurul lucru de care nu s-a îndoit, a fost banul. Azi omul caută banul cu toate puterile sale, convins de faptul că acesta îi poate deschide şi garanta accesul peste tot în lume.
Să nu uităm că banul a fost inventat pentru a fi un instrument care să-i folosească omului la schimbul de mărfuri, la comerţ. Depăşindu-şi atribuţiile, banul a invadat întreaga minte a omului şi a inversat toate valorile. Totul se petrece în funcţie de câştig. Banul nu mai este un fel de ajutor pentru om, ci un patron al omului.
Cei care caută să se îmbogăţească cu orice preţ, sunt de acord cu această mentalitate. Azi se încheie tot mai multe afaceri murdare. Omul se foloseşte de computer ca să intre în posesia banilor altora. Unii clonează carduri în acest sens, iar justiţia nu îi poate ţine sub control. Mai mult, cineva care fură miliarde prin intermediul computerului, primeşte o pedeapsă mult mai mică faţă de cel care sparge o bancă şi fură câţiva bănuţi.
Computerul introduce omul într-o lume virtuală şi-i dă impresia că este vorba doar de un joc. Furtul nu este un joc! Consecinţele sale sunt grave!
Fenomenologia zgârceniei
Filozofii şi părinţii bisericii nu condamnă dorinţa omului de a se îmbogăţi, ci lipsa de măsură, exagerarea, care schimbă lucrurile din mijloace aflate la dispoziţia omului, în scopuri pentru viaţa omului şi astfel omul – din stăpân al lumii – devine sclavul lucrurilor din lume. Problema este că omul nu mai stăpâneşte, conduce lumea, ci materia, banul îl conduce pe el. Omul îşi pierde liniştea şi fericirea, nu se mai bucură de lucrurile pe care le-a realizat, deoarece păcatul lăcomiei nu îi dă linişte, împiedicându-l să fie mulţumit.
Celui zgârcit nu îi plac lucrurile, ci este încântat de proiectele pe care le poate pune în practică cu ajutorul banului. Are multe posibilităţi să facă binele, dar nu le realizează… şi aici stă perversiunea păcatului său. Din acest punct de vedere, avarul este exact opusul celui lacom. (Dacă lacomul gustă şi consumă, zgârcitul doar adună şi îşi admiră averea, cheltuind exagerat de puţin).
Lacomul ar vrea să cucerească, să stăpânească totul, dar astfel pierde lucrurile esenţiale pentru binele vieţii sale, devenind tot mai meschin, îngust la minte, mic la suflet, singur şi nefericit, demonstrând veridicitatea proverbului: “Cel care se încrede în lucruri, devine ca şi ele”.
Zgârcenia (cunoscută ca şi lăcomie) îşi arată faţa în fapte ca: uciderea concurentului, omul devenind bolnav după muncă, expert în înşelătorii, sau implicat în jocuri de noroc… Această iubire de bani ne provoacă mult rău -nouă şi altora- fie fizic, fie psihic. Acesta este paradoxul lăcomiei: ea urmăreşte dezvoltarea plăcerii prin intermediul achiziţionării a tot mai multor bunuri, fapt ce îi cauzează omului o tot mai mare neplăcere şi nefericire (S. Schimmel). Zgârcenia îi loveşte mai tare pe cei bogaţi, care în ciuda averii lor, se simt tot mai săraci şi nefericiţi. În acest sens sf. Ambrozie aminteşte exemplul regelui Acab, care doreşte să intre şi în posesia singurei vii a lui Naboth. Naboth deşi avea numai acea vie, era fericit şi nu dorea nimic de la rege (cfr. 1 Regi 21, 1-29). Prin urmare, cine este bogatul şi cine este săracul? Cine este nefericitul şi cine este fericitul, se întreabă Sf. Ambrozie?
Dacă suntem atenţi, nu nevoia îl împinge pe bogat să fie lacom, ci puterea. El speră că, cu cât va câştiga mai mult, cu atât va putea face ce doreşte cu viaţa sa, eliminând senzaţia de nesiguranţă din sufletul său şi dependenţa de alţii, protejându-se de calamităţi şi de Dumnezeu. “Cu timpul acest păcat orbeşte omul şi-l împinge să facă cele mai mari rele, numai să poată câştiga tot mai mult” (Cucci, p. 174). Bogatul se înşeală că va putea prin bani, să controleze orice aspect al vieţii.
Dostoevski, în “Fraţii Karamazov”, descrie mizeria umană şi spirituală la care îl împinge zgârcenia (lăcomia) pe om: este vorba de o bătrână căzută în Iad, căreia Dumnezeu hotărăşte să îi mai dea o şansă, deoarece în viaţa ei, ea a dat o ceapă unui cerşetor. Astfel îi trimite o ceapă – legată cu un fir de aţă – ca să o tragă în Rai. Celelalte suflete se prind de ea, dar ea se zbate să le alunge, până când aţa se rupe. Astfel se pierde pe sine şi pe cei cu care nu a vrut să fie împreună în Rai. Aceasta este tragedia zgârcitului. El se teme că va trebui să împartă cu alţii lucrurile pe care le are. Strânge în braţe averea sa, fără să priceapă că tocmai în aceasta constă distrugerea, falimentul său. Omul lacom este preocupat de două lucruri: sporirea bogăţiei şi frica de a o pierde. Posibilitatea de a se îmbogăţi şi frica de a pierde sunt gânduri care ocupă şi subjugă mintea omului, chiar mai puternic decât alcoolul şi drogurile. Ultimele au un efect limitat, pe când zgârcenia (lăcomia) are un efect nelimitat, fiind o boală sufletească.
Cel lacom se foloseşte de Dumnezeu – ca de un instrument – rugându-L să câştige tot mai multe bogăţii, să aibă o viaţă sigură, fără riscuri, fără să trebuiască să se încreadă în nimeni. Lăcomia este un păcat împotriva lui Dumnezeu, deoarece omul abandonează bunurile cereşti în favoarea bunurilor pământeşti. Un astfel de om iubeşte mai mult banul, decât pe Dumnezeu. Lăcomia arată o dezordine în sentimentele interioare, deoarece omul, în loc să-şi iubească viaţa şi familia, iubeşte mai mult câştigul bunurilor materiale.
Cel lacom caută să îşi justifice comportamentul afirmând cât bine ar putea face cu averile sale… De fapt, el caută în lucrurile materiale acea pace, siguranţă şi linişte care însă, pot veni numai de la Dumnezeu. El simte că faptele sale îl laudă: “Iată ce multe ai făcut! Iată cât de bine te-ai descurcat! Iată cât de bine ţi-ai folosit capacităţile!” Un astfel de om nu se mai recunoaşte ca fiind o creatură limitată şi nevoiaşă (de ajutor). Pretinde că s-a mântuit singur şi nu mai are nevoie nici de Dumnezeu. El caută bunurile materiale ca să îi umple golurile din suflet.
Aici este marea greşeală a bogatului din Evanghelia de astăzi: uită că numai Dumnezeu îl poate mântui. Amin.
