[…] Mulţi sant creştinii care, după cum zice Sfanta Scriptură (Iov 15, 16), beau păcatul ca apa. Pentru că fiecare dintre ei, mai înainte de a păcătui, cugetă şi zice: Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi! Iar după ce au păcătuit, într-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai îngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit!
O rău gand! De unde te-ai ivit să acoperi pămantul cu vicleşugul? (Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet şi înşelare a minţii, ce acoperi pămantul cu păcatele! Din care adanc ai ieşit? Cu adevărat, n-ai ieşit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te întorci iarăşi la iad şi să nu-i mai amăgeşti pe creştini?
Cu adevărat, nu s-a auzit niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-şi arunce toate averile lui în mare, cu nădejdea că are să le ia candva înapoi. Dar vai! se află ataţia creştini neanţelepţi, care îşi leapădă de bună voie curăţia sufletului lor şi harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Dumnezeu în lumea aceasta, cu nădejdea că-şi vor lua înapoi acea curăţie şi acele daruri cereşti prin mărturisire şi pocăinţă. Şi astfel se fac, ticăloşii, de-a pururea legaţii iadului, nădăjduind în nebunia lor că, atunci cînd vor vrea, îşi vor tăia aceste legături. Şi aşa îşi dau cheile sufletului lor în mana satanei, luceafărului întunericului, socotind că le vor putea lua înapoi de la el cand vor voi ei. […]
Deci se cade să se minuneze oricine cum, cu acest gand amăgitor, vrăjmaşul îi ispiteşte adeseori pe creştini, îndemnîndu-i să păcătuiască şi să cadă în toată fărădelegea, adăugand la păcatul cel dintai şi alte mii, cu această mai înainte cugetare şi nădejde, că se vor mărturisi şi că duhovnicii îi
vor ierta, alergînd ca nişte Îngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe creştini să cadă în iad.
Însă se cuvine să ne minunăm şi mai mult cum de nu cunosc creştinii o astfel de amăgire atat de arătată a diavolului!?
Şi cum arată ei atata nemulţumire către Dumnezeu, folosind mărturisirea şi pocăinţa ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mantuirea lor, ei le fac pricini ale căderii şi pierzării lor!
Dar, după cum buruiana cea otrăvitoare, numită nepellon, îşi produce otrava sa cu rouă cea dulce a cerului, la fel şi ticăloşii aceştia îşi produc otrava şi moartea lor cu Sangele cel prea-dulce şi mantuitor al lui Iisus Hristos.
Căci Sangele acesta care slujeşte la baia pocăinţei şi a mărturisirii ca să afunde păcatele lor, ei îl fac spre adăugarea şi creşterea păcatelor lor.
Vai! Şi ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla?
Şi ce altceva este aceasta, decat numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră, ci spre lauda şi biruinţa diavolului. După cum se tanguieşte de aceasta şi dumnezeiescul Ambrozie, zicand: „Doctoria noastră însuşi diavolului se face laudă” (Cartea a 2-a pentru pocăinţă).
Dar cine poate oare arăta îndeajuns pagubele pe care şi le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulţi creştini se vor osandi pentru această nădejde deşartă şi amăgitoare, care puţin cate puţin îi duce în prăpastia cea înfricoşătoare a iadului. Şi cu toate că ei cred că văpaia veşnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc şi nu încetează de la păcat, ei sant în pace şi fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea păcatelor lor foarte uşoară prin mărturisire şi printr-un canon uşor pentru ele, cugetand că prin aceasta şi-au împlinit toată datoria.
Multe sant pagubele unora ca acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, fiindcă ei cugetă că toată pocăinţa lor ar sta numai într-o mărturisire cu oarecare umilinţă. Dar, din pricina acestei uşuratice pocăinţe şi a nădejdii celei mincinoase, cad, ticăloşii, în multe patimi.
Şi, după ce cad o dată, lasă apoi slobod fraul părţii cuvantătoare (al raţiunii) şi al luării aminte şi aleargă ca nişte dobitoace necuvantătoare pe calea pierzării. De aceea, cine poate număra căderile lor? De cate ori află prilej la îndemană, îndată cad în păcat. De cate ori va voi pofta lor cea rea, îndată cad. De cate ori le va veni gandul cel rău, îndată cad în păcatul cu fapta.
Prima pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă este numărul cel peste măsură al păcatelor lor. Multora dintre aceşti păcătoşi, care consideră că uşor li se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze în fiecare zi zeci de păcate, atît cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fără pază şi cu dezmierdările cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalţi, omorîndu-le sufletele.
De aceea, după această măsură, socoteala păcatelor lor într-o lună va ajunge la sute de păcate şi, prin urmare, într-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Încît fiecare dintre aceştia, într-un an va lovi de zeci de mii de ori în porţile iadului zicînd: Deschide, deschide!
Şi, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porţile iadului unui astfel de păcătos şi să-l lase să cadă în acel adînc? Mai ales că Însuşi Dumnezeu ne înfricoşează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie…, căci cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine, certare întărită asupra a toată nedreptatea ta; înmulţitu-s-au păcatele tale (Ieremia 30, 11-13).
Cumpăneşte bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie.” Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai mărturisit, ci de multe ori.
Cu toate acestea, mărturisirea, care trebuie să otrăvească şi să omoare păcatele, a slujit la creşterea lor din pricina răutăţilor tale.
Căci tu zici în mintea ta: Dacă păcătuiesc, îmi ajunge să mă mărturisesc. Şi, dacă am păcătuit o dată, mai pot păcătui şi altă dată şi încă o dată; căci, de aş face păcate puţine sau multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc şi să mă pocăiesc.
Cu adevărat tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Căci singurul folos ce-l dobîndeşti din atîtea mărturisiri este că adaugi păcat lîngă păcat, la nesfîrşit, şi nu cunoşti că această mulţime a păcatelor tale te afundă în iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă straşnică, fără milostivire, osîndindu-te ca pe un vrăjmaş al Lui, care greşeşte împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine…, înmulţitu-sau păcatele tale.”
Acelaşi Prooroc Ieremia zice alegoric în alt loc despre sufletul ce se mărturiseşte şi se tămăduieşte de păcate, iar apoi iarăşi păcătuieşte, făcîndu-se astfel de nevindecat şi vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi osîndit: Vindecat-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el…, că s-a apropiat la cer judecata lui (Ieremia 51, 9).
A doua pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdeapocăinţei stă în covîrşitoarea felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic: Mă voi mărturisi! şi păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială; se afundă în adîncurile şi în tina cea mai necurată a păcatului; lucrează fără de ruşine relele pe care nici păgînii nu le lucrează şi se tăvălesc în noroiul şi în necurăţiile în care nu se tăvălesc nici dobitoacele cele necuvîntătoare.
Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită această răutate, ci, cand va veni vremea, o pedepseşte, după cum zice prin gura Proorocului Osea: Stricatu-s-au după zilele dealului (Osea 9, 11). Iar (despre) păcatele unor răi ca aceştia: „Îşi va aduce aminte de nedreptăţile lor şi va pedepsi păcatele lor.” Vezi şi chinul cu care îi va pedepsi pe ei Dumnezeu.
A treia pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în nebăgarea de seamă, lauda, necăinţa şi tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, întru cunoştinţă, faţă de mîntuire şi de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Şi, după cum zice Solomon: Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul răutăţilor nu bagă în seamă (Pildele lui Solomon 18, 3), aşa şi aceştia, cînd ajung la cele mai de pe urmă ale răutăţii, li se orbeşte mintea, li se împietreşte inima şi cu desăvîrşire nu mai au grijă de păcat.
Iar unii dintre ei merg şi mai departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflîndu-se în păcatele lor, se veselesc şi se laudă cu ele, ca şi cu nişte mari isprăvi ale lor, după cum zice Solomon: O, cei ce se veselesc de rele şi se bucură de răzvrătirea cea rea! (Pildele lui Solomon 2, 14). Şi Proorocul Isaia zice: Şi păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit şi l-au arătat (Isaia 3, 8).
Şi, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”, ajungînd în adîncul răutăţilor, nu mai voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Şi, de s-ar întîmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a făcut deprindere la ei şi deprinderea s-a făcut ca o fire şi a învîrtoşat ca o piatră inimile lor, făcîndu-le nesimţitoare şi neprimitoare de pocăinţă şi de îndreptare.
Şi aşa mor, ticăloşii, neîndreptaţi şi nepocăiţi. Şi de mirare este că aceşti creştini, care au ajuns în cele mai de pe urmă ale păcatului, îşi mai ţin şi credinţa şi nu se leapădă de ea. Dar viaţa cea rea naşte dogme rele, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.
Vezi, frate, cîte pagube? Vezi ce fel de pierzare îşi pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde că se vor mărturisi şi se vor pocăi?
Pentru aceasta, cu înţelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăinţă alunecă a doua oară, acesta cu vicleşug umblă cu Dumnezeu. Acestuia îi vine moartea pe nesimţite şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să împlinească faptele bune” (Cuvîntul 60).
Asemănător zice şi marele Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăinţă are chipul vicleşugului şi s-a lipsit de pocăinţă” (Cuvîntul 3, pentru pocăinţă). La acestea se potriveşte şi ceea ce a zis Sfîntul Ambrozie: „Uşurinţa iertării dă îndemnare de a păcătui!”
SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL – DESPRE POCĂINŢĂ
CategoriiFără categorie
