Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată…! (Matei 21.33-44)
Deseori, aud creştinii cum se umflă în pene cu creştinismul lor, de cele mai multe ori, formal şi arogant. Pilda aceasta, a lucrătorilor nemernici, mă pune de fiecare dată pe gânduri.

Este limpede că Împărăţia Cerurilor nu este o înţepenire în false păreri de sine, în drepturi închipuite, cu fantasme personale ori democraţi virtuoase. Hristos Domnul povesteşte, iritând cumplit pe farisei şi preoţi (Matei 21.45), cum Împărăţia lui Dumnezeu nu aparţine lucrătorilor ei, ci Stăpânului, care o dă spre folosire lucrătorilor săi, pentru a-i culege roadele. Doar că lucrătorii refuză să întoarcă roada din cuprinsul viei împărăteşti. Trimite cereşti recuperatori, slujitorii săi cei mai de preţ şi, când aceştia sunt ucişi – lapidaţi cu pietre, Stăpânul trimite pe chiar Fiul Său, în speranţa că se vor ruşina de el. Fiul, purtând chipul tatălui şi sigiliul său de stăpân… Lucrătorii ucid pe fiu. Cerând soluţia oamenilor, aceştia condamnă pe lucrători la „nimicire fără milă” (Matei 21.41), urmând ca via să fie preluată de către alţi lucrători, vrednici de slujirea stăpânului. 

 
Dar fariseii şi preoţii pricep că despre ei e vorba, gândind deja cum să prindă pe Hristos Iisus, cu toată teama lor de popor (Matei 21.46).
 
Lecţia Mântuitorului este dură şi necesară pentru toţi. Deseori, suntem martorii acestei pilde în propria noastră viaţă, asumându-ne merite de stăpâni, unde nici măcar n-am lucrat cum se cade. Câte un deicid marchează mereu ziua de lucru a celui ce nu se smereşte pentru a pricepe cât har ne-a dăruit Dumnezeu îngăduindu-ne lucrători în Via Sa. Aroganţa de a crede că nouă ni se cuvine totul se întoarce de fiecare dată împotriva noastră. Lucrătorii nevrednici sunt „concediaţi” în fundătura de iad a uitării, a îmbătrânirii sufleteşti înainte de vreme. De aceea ni-i încercănat sufletul cu frica de moarte.
 
Părintele Iustin Popovici, vrednic lucrător al Viei celei Noi a Bisericii, scria (Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos, Galaţi, 2003, pagina 29): „Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia ce există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru aceasta, fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi pe care-i spun: Omul este nemuritor, este veşnic. (…) Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit al conştiinţei nemuririi sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută.
 
Nici fiinţele umane şi nici dumnezeii transcedentali ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. 
 
Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul conştiinţei de sine a omului”. 
 
Conştiinţa noastră creştină este limpezită: Stăpânul S-a Întrupat în Slujitor ca să fim lucrători aducători de roadă. 
 
Raiul e pentru oameni, nu simplă fixare de limite ale supravieţuirii. 
 
Cât de simplu pare, după Părintele Simeon de la Essex (Viaţa şi învăţăturile Sf. Siluan, 2009, pagina 206): „Dumnezeu nu zaviştuieşte. Dumnezeu nu este iubitor de sine şi nu este iubitor de cinstire. El Însuşi smerit şi răbdător caută pe fiecare om în toate căile sale, drept pentru care oricine poate cunoaşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, a cunoaşte pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci şi în afara ei, cu toate că desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu fără Hristos sau în afara lui Hristos este cu neputinţă! (Matei 11.27).
 
Cunoscând dar Cine este Stăpânul, să fim lucrători vrednici, să nu se ia de la noi Împărăţia Cerului, singurul orizont veşnic cu El!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

1 Shares