„Păzeşte poruncile!” – îi zice Domnul5 min read

Iată-ne, iubiţilor, în faţa icoanei acestui tânăr care, printre altele, se vădeşte a fi un tânăr foarte bine intenţionat. Este printre puţinele ori când Domnul intră în vorbă cu cel care Îl întreabă, pentru că, în genere, spune Scriptura, cutărică a întrebat pe Domnul, voind să-L ispitească.
Tânărul nu-L întreabă pentru a-L ispiti pe Hristos, în genul aceluia cu: „Se cuvine să dăm cezarului, sau nu se cuvine să dăm cezarului”, ci iată: tânărul Îl întreabă pentru că voia să se îndrepte pe sine. Voia să se îndrepte pe sine, întrebându-L pe învăţător ce bine să facă pentru a avea viaţă veşnică. Domnul nu-i spune ce bine are de făcut, ci-i spune ce trebuie făcut: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!”

 

„Păzeşte poruncile!” – îi zice Domnul – ca şi cum ar fi binele cel mai de preţ. Păzeşte poruncile, zice Domnul, ca şi cum cu ele ai avea deodată înaintea ochilor tăi Împărăţia întreagă. Păzeşte poruncile, pentru că, fără păzirea lor, n-ai cum să vezi Împărăţia lui Dumnezeu. Păzeşte poruncile, pentru că poruncile sunt ferestrele prin care poţi privi în Împărăţie.
Tânărul, nu ca unul care habar n-are de Dumnezeu, ci ca unul care încearcă, într-adevăr, să se îndrepte pe sine, întreabă: „Care sunt poruncile?” Nu ca şi cum nu le-ar şti, poate doar cu o doză de a vedea dacă este corect sau este incorect ce a făcut până acolo, sau poate cu dorinţa aceasta a tinereţii de a-şi dovedi sieşi că este bună de ceva. Şi Domnul înşiră poruncile, dar i le înşiră altfel decât le ştim noi în Decalog: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb. Cinsteşte

pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Unele le ştim deja. Ordinea lor: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” ne arată clar că firii acesteia tinereşti îi sunt caracteristice mai ales acestea dintâi: uciderea, adulterul, furtul, mărturisirea strâmbă sau necinstirea părinţilor. Şi Domnul pune foarte bine în sistemul de valori redimensionat aceste porunci, pentru că El venea să „plinească Legea”, nu s-o strice, dar venea s-o plinească împlinind-o, dar şi dăruindu-i plinăta-te deplină prin prezenţa Sa. Pentru că adaugă ceva la sfârşitul poruncilor acestora, care şochează un pic: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” înseamnă, de fapt, să iubeşti pe aproapele tău cum Dumnezeu îl iubeşte, pentru că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine – spunea Sfântul Siluan. Şi aşa este. Să-l iubesc pe aproapele meu ca şi cum Dumnezeu ar privi prin mine sau ca şi cum eu aş privi prin ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: să-l iubesc pe aproapele meu mai mult decât mă iubesc eu pe mine însumi.
Mai este ceva aici care aproape şochează: Domnul nu citează extrem de corect din Scriptură. Cu alte cuvinte, nu este un evanghelizator în sensul modern al cuvântului, un turuitor de versete, ci citează aşa cum îi era necesar tânărului la punctul respectiv, în momentul respectiv. Aviz acelora care cred că dacă vor să-L vestească pe Dumnezeu trebuie să ne turuie nouă: „din Evanghelia… capitolul… şi versetul…” imediat, pentru a da soluţii la toate problemele noastre. Niciodată n-o să combatem avortul citând numai din Scriptură… Sau niciodată n-o să facem pe vreun om să se lase de băut numai citându-i Scriptura. Sau niciodată n-o să putem face să se lase un copil, un tânăr, de adulterul sau de păcatul său, citând numai din Scriptură, „înşirând cuvinte goale / ce din coadă au să sune”, potrivindu-le cum ne taie pe noi capul… Ci, iată, dăruindu-le tinerilor sistemul de valori de care au nevoie, arătându-le că a fi tânăr cu adevărat înseamnă „să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceasta este tinereţea fără bătrâneţe pe care Hristos ne-o oferă ca răspuns la tinereţea îmbătrânitoare a vieţii de fiecare zi. Iar ultima poruncă, aceea: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ne trece tineri în veşnicie, pentru că cine iubeşte are inima tânără până dincolo de mormânt.
Tânărul aproape că rămâne şocat şi dă un răspuns care pe noi, aproape pe toţi, ne şochează: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” adică: „Doamne, eu pe acestea le-am împlinit, aş vrea să fiu desăvârşit! Ce-mi mai lipseşte?”
Şi Domnul îl loveşte exact acolo unde tânărul, care deja probabil începuse să se înfumureze, exact acolo, aşadar, unde tânărul era mai slab: în dorinţa lui de bogăţire, în dorinţa lui de lux, în dorinţa lui de a trăi bine. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmeazăMă”.
 Cu alte cuvinte: Sărăceşte-te de tine, ca să te îmbogăţeşti de Mine!
Despoaie-te de averile tale, ca să te înveşmântezi cu averile Mele!
Împrăştie-ţi averea ta acelora care au nevoie de minimum de supravieţuire, pentru ca tu să poţi supravieţui la maximum în Împărăţia Mea!
E şocant răspunsul fără cuvinte al tânărului care pleacă întristat, căci avea multe avuţii. Domnul şi Dumnezeul nostru identificase în mărul minunat ce I se arătase, locul unde sapă viermele mai cu putere: era dorinţa tânărului de a trăi bine, era falsul ideal al tânărului…
În epoca ce tocmai a apus în România – dacă a apus! – povestea un părinte care era exilat în Lunca Dunării, în Bărăgan, că se întâlnea el, licenţiat în teologie şi-n istorie, cu studii de Drept în Franţa, cu foarte multă puşcărie făcută sub ruşi şi mai apoi sub comuniştii noştri rusizaţi, povestea că veneau la orezăria unde muncea el ca motorist tineri de pe la facultăţi sau de prin licee, ca să mai facă câte un ban în Câmpia Bărăganului. Şi-i întreba: „Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?” Unul dintre ei răspundea: „Aş vrea să am haine de la Romarta” – în vremea aceea, o casă de lux, în moda anilor ’50-’56 – să mă îmbrac bine, să mănânc bine…”
„Şi mai departe?” „Păi… cam atât”. Pe o altă tânără a întrebat-o: „Tu ce-ai vrea să se aleagă de tine în viaţă?” „Păi aş vrea să termin facultatea – ea era studentă la Biologie – vreau să termin facultatea, să mă căsătoresc cu Ionică, să avem copii…” „Bine, şi mai departe?…” Nu mai exista mai departe în idealul lor, pentru că prea-i învăţaseră mulţi că se trag din maimuţă… şi începuseră să trăiască exact ca maimuţele: numai pentru pântec şi pentru săritul dintr-o creangă în alta. Umanitatea lor era călcată în picioare de o doctrină care nu voia să creadă că omul este chipul slavei lui Dumnezeu.
De ce vă spun aceasta? Pentru că, vai nouă! dacă privim bine împrejurul nostru, vedem că marea majoritate a tineretului are idealul foarte aproape de nasul său, extrem de aproape şi că mulţi dintre ei trăiesc numai pentru – daţi-mi voie să folosesc cuvântul – pentru ţoale de gală, pentru chefuri de gală, pentru o viaţă care mai mult îi apropie de iad decât de Împărăţia lui Dumnezeu. 
 
Şi noi toţi, ce ne numim creştini, suntem de vină că nu strigăm din mijlocul discotecilor, din mijlocul barurilor, din mijlocul străzilor, de pe acoperişurile caselor:

 

 „Să ne pocăim toţi, că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu!”
 
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
 
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments