“Indrazniti, Eu sunt! Nu va temeti!…” Predica la Duminica a-IX-a dupa Rusalii3 min read


 Duminica aceasta urmeaza cum nu se poate mai firesc  Duminicii in care ne-am hranit, laolalta cu toti cei care fac parte dintr-un crez cu noi, cu painea si pestele, daruri inmultite de Daruitor (Mt 14,14-22), numind predica noastra, atunci “Pedagogia painii”.
 

IISUS pe Mare

Fie-ne ingaduit ca astazi sa urmam gandului, cautand sa limpezim impreuna aceasta “pedagogie a furtunii”.
 Iata-ne dar cu Domnul si Sfintii Sai Apostoli. Cu Hristos, mai intai, rugandu-ne cu Apostolii, la porunca (Mt 14,22) departandu-ne de tarm. Pare ca nimic nu mai este de plinit. 
Putem sa-i banuim pe Apostoli coplesiti de evenimente, obositi de harul care s-a revarsat peste ei cu atat prisos. 
Si pe cei satui de-acum de paine si peste, dar si de prezenta minunii, retrasi cat mai aproape de poalele muntelui. 
Nu pe partea lacului, caci in varf, ca si aproape de apa, curentii faceau ca somnul sa fie tulburat.
Si-n linistea aceasta, care atat de lesne ne cuprinde si pe noi, Hristos, prin veghea Lui (si, oare, cand nu vegheaza Domnul? – Mt 14, 23), arata deja ca asa va fi mereu; ritmul imparatiei este unul alcatuit din minune si ruga, din priveghere si slava, pentru a vindeca durerea lumii, durerea omului. 

Numai ce Se apropie Hristos de tarm si valurile ce-nvaluiau corabia (Mt 14,24), batand cu vantul dimpotriva nu mai par a fi ingrijorare pentru Apostoli.
 Icoana care li se descopera e mult mai cutremuratoare: Hristos calca apa, valurile fiindu-i lespezi limpezi sub Sfintele-I picioare. Spaimantati, ucenicii-L cred naluca (Mt 14,26) si striga de teama.
Si trebuie sa fi fost un strigat puternic, astupand glasul furtunii celei din afara, furtuna dinlauntrul lor chemand incurajarea Domnului. “Dar Ei le-a vorbit indata, zicand:indrazniti, Eu sunt; nu va temeti!” (Mt 14,27).
Aduceti-va aminte ca mare parte dintre “speriosii” Evangheliei de azi (n-am spus fricosii, ca aceia-s altii, la Apocalipsa…) sunt oameni ai marii. Obisnuiti cu furtuna, cu asteptarea, curajosi atunci cand e vorba sa ia vreo hotarare in ce priveste securitatea ambarcatiunii lor. Cat de maret cutremuratoare trebuie sa fie calcarea aceasta pe ape de le-a smuls strigat, mugetul acela al marii fiind parca inghitit in spaima lor.
Iar Hristos Se identifica aici cu cel mai adanc dintre numele Sale: “Eu sunt…”, cheia de nume a Dumnezeului Celui Viu, identitatea descoperita de Moise pe Muntele Sinaiului (Iesire 3,14), Numele cel mai presus de nume. 
El spune, de fapt, “Eu sunt Cel Ce Este; nu va temeti!Caci daca ati intelege aceasta, ati sti ca Cel Care a facut cerul si pamantul si apele toate – cu toanele lor – si vanturile, 
Acela poate calca pe asternutul picioarelor Sale… Caci in calcarea aceasta pe furtuni si ape este ceva din calcarea cu moartea pe moarte. 
In logica Sf. Evanghelist Matei nu poate fi lasata la o parte aceasta imagine – cu amanuntele ei, care poate fi usor raportata la icoana Invierii.
 Un Hristos Care parea adancit in departarea neagra a muntelui Se-arata calcand apele. “Naluca” de-acum vrea sa vindece ceea ce li se va parea a fi Apostolilor “nalucire” la vremea Golgotei si-a Zorilor celor sfintite. Binecuvantata Naluca Hristos, Care ne-a scos din nalucirea intunericului.
Reactia Sf. Petru (Mt 14,28) este una a unui comandant de garda.
El cere lui Hristos o parola aparte, de fapt o completare a parolei – identificarea prin vederea fetei.
 O Fata catre Care cere sa mearga, calcand el insusi marea agitata.
 La porunca Domnului, Petru, iesind din corabie, pare ca reuseste el insusi calcarea apei. 
Ajunge insa sa vada – lipsit de ocrotirea unei ambarcatiuni – ce-nseamna involburarea si, “infricosat, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: “Doamne, scapa-ma!”” (Mt 14,30).
Ca era aproape de Domnul (sau mai corect Domnul aproape de el) ne-o dovedeste versetul 31 “Iisus, intinzandu-Si indata mana, l-a apucat…” 
Mereu gata, Domnul Se vadeste a fi un bun tovaras, chiar si deasupra valurilor marii, intrebarea “putin credinciosule, de ce te-ai indoit?poate fi socotita ca si identificarea facuta de Hristos! una din cheile textului mateian.
 Realismul imaginii este prelungit cu linistea ce incepe o data cu asezarea lui Hristos in corabie, precum va fi linistea ce-i va cuprinde pe Ucenici indata ce, dupa Inviere, in corabia-foisor, 
Hristos li Se va arata. 
O liniste care obliga la marturie, serenitate (liniste si pace deopotriva), care arata ca acolo unde este Cel Ce Este, toate ale creatiei (oameni si natura deopotriva) capata valente marturisitoare. Pe oameni ii auzim zicand: “Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Mt 14, 33).
Dar putem banui si reactia duhurilor care agitasera si facusera apa lacului greu de strabatut pentru un “aprins” ca Sf. Petru. Ea va fi fost identica, in cuvinte macar, cu aceea pe care Sf. Luca o exprima in descrierea acestei minuni: “Cine este Acesta, ca si vanturilor si apei le porunceste, si ele il asculta?” (Lc 8,25b).
De altfel, in contextul Apostolului citit astazi in Biserica (I Cor 3,9-17) cred ca ar mai trebui sa invatam ceva. incercand sa arate maretia apostoliei, Apostoli, ca “impreuna-lucratori” cu Dumnezeu (I Cor. 3,9), Sf. Pavel ne arata – si Evanghelia ne-o dovedeste – ca nu-i suficient ca doar Dumnezeu sa le faca pe toate: inmultire a painilor si a pestilor, rugaciune, calcare pe ape, potolire a furtunii, ci ca atunci cand suntem cu El impreuna-lucratori, acestea toate le putem face; ba chiar trebuie sa le facem.
Invatand cu Sf. Pavel pretul nostru – chiar al putregaiului nostru de trup: “Nu stiti, oare, ca voi sunteti templul [literal: naosul] lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste intru voi?” (I Cor 3,16).
In impreuna-lucrare, temple alese ale slavei. 
Care val va fi mai mare decat valul credintei noastre? 
Ce furtuna mai adanca decat a nadejdii noastre?
Cu ele raspund la parola dragostei lui Dumnezeu prin iubirea noastra!

Si, Doamne, cata liniste mai apoi in corabie cu El, Dumnezeul Linistii si al Pacii…

Pr Constantin Necula
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments