Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.
Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturiseşte-ţi tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43, 26). Mărturiseşte-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.
Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.
Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?” l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios.
Aşadar, deoarece Cain, cu toate că mai târziu s-a căit, n-a mărturisit el primul păcatul pe care l-a săvârşit, de aceea nu şi-a aflat iertare. Pedeapsa lui a fost grea: „Rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!” (Facerea 4, 12).
Dumnezeu nu i-a luat viaţa, pentru ca adevărul să nu fie uitat; ci a făcut din el lege, ca să-l citească toţi oamenii care vor veni după el, şi în felul acesta nenorocirea lui să devină pentru alţii pricină de filozofie. Şi rătăcea Cain ca o lege vie, ca un stâlp umblător, tăcut, dar mai răsunător ca o trâmbiţă. „Nimeni să nu facă ce am făcut eu, ca să nu păţească la fel”, rosteşte în Scriptură. A fost pedepsit pentru necuviinţa lui. A fost osândit, întrucât nu şi-a mărturisit păcatul. Dacă-l mărturisea, ar fi fost iertat.
Aşadar prima cale a pocăinţei şi a iertării păcatelor este mărturisirea. Şi pentru a te încredinţa că aşa este, priveşte cum un altul, mărturisindu-şi păcatul, i s-a şters.
Proorocul şi împăratul David a căzut într-un păcat îndoit, al adulterului şi crimei. A văzut, spune Scriptura, o femeie frumoasă care se îmbăia, a dorit-o puternic şi în continuare a păcătuit cu ea. Astfel, un prooroc a căzut în adulter, un mărgăritar a căzut în noroi. Dar nu pricepuse încă păcatul său; atât de mult îl întunecase patima. Căci sufletul este pentru trup ceea ce este cărăuşul pentru car. S-a îmbătat cărăuşul? Şi carul înaintează în dezordine. S-a întunecat sufletul de patimă? Şi trupul se tăvăleşte prin mocirlă.
Ce-a făcut aşadar David? A săvârşit adulter. Nu-şi dădea însă seama de răul pe care l-a făptuit, deşi se afla aproape la bătrâneţile lui. Bătrâneţile, fireşte, nu sunt de folos celui nesârguincios şi nesocotitor, şi nici tinereţea nu-l poate vătăma pe cel ce are râvnă pentru virtute. Căci moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei. Dovadă pentru asta este neîndoielnic proorocul Daniel, care la vârsta de doisprezece ani era deja judecător, iar acei judecători bătrâni, la o vârstă atât de înaintată, voiau să păcătuiască cu evlavioasa Suzana. Nici pe acela nu l-a vătămat tinereţea lui, nici lor nu le-a folosit părul alb. Şi David, aşadar, care a păcătuit la o vârstă destul de bătrână, nu-şi dădea seama de păcatul lui, pentru că mintea îi era îmbătată de patima desfrâului.
Iar Dumnezeu ce-a făcut? I l-a trimis pe proorocul Natan. Proorocul a venit la prooroc. Aşa li se întâmplă şi doctorilor. Când un doctor se îmbolnăveşte, are nevoie de un alt doctor. La fel şi aici. Un prooroc a păcătuit, alt prooroc a adus leacul. A venit aşadar Natan, dar nu l-a cercetat îndată ce a intrat la el, nici nu i-a spus: „Nelegiuitule şi neruşinatule, care ai căzut în adulter şi crimă, cum de fiind atât de cinstit de Dumnezeu ai călcat poruncile Lui?”. Natan n-a spus aşa ceva, ca să nu-l facă şi mai necuvios; căci păcătosul, când i se descoperă păcatele, este cuprins de necuviinţă. Ce-i spune, deci? „Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe turme şi cirezi, iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluşea mică, pe care o cumpărase şi pe care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea a crescut laolaltă cu el şi copiii lui: din pâinea lui mânca şi din paharul lui bea şi la sânul lui dormea” – prin aceasta arăta cinstita legătură a bărbatului cu soţia lui. „La omul bogat a poposit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui şi din cirezile lui ca să gătească pentru călătorul care venise la el, ci a luat mieluşeaua omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele său” (II Regi 12, 1-4).
Iar împăratul ce a răspuns? Crezând că e vorba de altcineva, s-a mâniat foarte şi i-a spus lui Natan: „Vinovat de moarte este omul care a făcut aceasta; de şapte ori va plăti mieluşeaua” (II Regi 12, 5-6). Hotărâre foarte severă. Aşa sunt însă oamenii. Pe ceilalţi îi osândesc lesne, cu mare severitate şi asprime.
Ce face atunci Natan? Nu pune pentru multă vreme leacuri alinătoare pe rană, ci după câteva clipe afundă bisturiul adânc, ca să-l îndurereze pe împărat. „Tu eşti omul care a făcut aceasta” îi spune. Iar David răspunde imediat: „Am păcătuit împotriva Domnului” (II Regi 12, 13). Nu spune: „Cine eşti tu, care mă cercetezi? Cine te-a trimis să-mi vorbeşti cu atâta cutezanţă? Cum îndrăzneşti să faci aşa ceva? Ci şi-a dat seama de păcatul lui şi a recunoscut: „Am păcătuit împotriva Domnului”. Atunci şi Natan îl încredinţează: „Şi Domnul ţi-a îndepărtat păcatul”. Domnul l-a iertat, pentru că s-a osândit pe sine. I-a şters păcatul, fiindcă l-a mărturisit cu bărbăţie. Aşadar mărturisirea este prima cale care conduce la pocăinţă.
Există însă şi o altă cale, tânguirea sau plângerea. Nici aceasta nu necesită osteneală. Nu-ţi cer să călătoreşti în largul mării, să ajungi pe ţărmuri îndepărtate, să mergi pe jos drum lung, să cheltuieşti bani, să te lupţi cu valurile sălbatice. Dar ce? Să plângi pentru păcat. Şi de unde ştiu, mă vei întreba iarăşi, că, dacă plâng, păcatul îmi va fi şters? Ai şi pentru asta dovezi în Scriptură.
Era un rege pe care-l chema Ahab, om drept. Împărăţia lui însă, nu era bună, datorită femeii lui nelegitime, Izabela. Ahab a vrut să ia în stăpânire via unui anume Nabot, din cetatea Izreel, oferindu-i ca răsplată o altă vie sau bani. Dar Nabot nu i-a vândut-o, pentru că era moştenire părintească. Regele, de tristeţe, nu voia nici să mănânce. Atunci împărăteasa Izabela, lipsită de ruşine şi ticăloasă, se apropie de el şi-i spuse: „De ce-ţi este sufletul tulburat şi nu vrei să mănânci?… Scoală-te şi mănâncă şi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul” (III Regi 21, 5-7). Se apucă deci şi scrise o epistolă tuturor bătrânilor şi fruntaşilor care locuiau în cetatea Izreel, poruncindu-le: „Ţineţi post şi puneţi-l pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului. Şi-n preajma lui puneţi să şadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!” (III Regi 21, 9-10). Ce post era acela? Post plin de fărădelege. Au vestit post, ca să săvârşească crimă!
Şi ce s-a întâmplat după asta? Nabot a fost ucis cu pietre. Când Izabela a aflat acest lucru, i-a spus lui Ahab: „Scoală-te şi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să ţi-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit” (III Regi 21, 15). Iar acela, deşi la început i-a părut rău, după aceea s-a dus să pună stăpânire pe vie. Atunci Dumnezeu i l-a trimis pe proorocul Ilie, spunându-i: „Scoală-te şi te coboară să-l întâlneşti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria;… Şi vei grăi către el, zicând: „…De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire, de aceea aşa grăieşte Domnul: în locul unde porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău” (III Regi 21, 18-19). Urgie trimisă de Dumnezeu, hotărâre desăvârşită, osândă dreaptă. Şi iată unde-l trimite, în vie. Unde s-a făptuit crima, acolo va avea loc şi pedeapsa. Şi când l-a văzut Ahab pe proorocul Ilie, i-a zis: „M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?” (III Regi 21, 20). Adică, sunt vinovat, pentru că am păcătuit, şi m-ai prins; „M-ai aflat, vrăjmaşule?” De ce era Ilie vrăjmaş al lui Ahab? Deoarece proorocul îl cerceta mereu pe rege pentru faptele lui. „Te-am aflat”, i-a răspuns. Şi i-a adus la cunoştinţă hotărârea dumnezeiască: „Aşa grăieşte Domnul:Ai ucis, şi vrei să intri în moştenire? Şi să-i mai spui: Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”.
Regele a auzit şi s-a tulburat şi s-a căit pentru păcatul său. Şi-a dat seama de nedreptatea pe care a făcut-o, a plâns, a postit, şi-a sfâşiat veşmântul şi s-a îmbrăcat în sac, în semn de plângere. De aceea Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea, după ce l-a apărat pe Ilie, ca să nu păţească proorocul ceea ce păţise Iona.
Vă aduceţi aminte ce a păţit Iona? Dumnezeu i-a spus: „Scoală-te şi du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea… Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 1, 2 şi 3, 4). Iona, cunoscând iubirea de oameni a lui Dumnezeu, n-a vrut să se ducă. Şi ce-a făcut? A încercat să scape, căci se gândea: „Eu merg să propovăduiesc; Dumnezeu însă, fiind îndurător, îşi va schimba hotărârea şi nu-i va pedepsi; şi atunci mă vor ucide ca pe un prooroc mincinos”. „A coborât la Iope”, spune Scriptura, „şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-a plătit preţul călătoriei şi a intrat în ea” (Iona 1, 3).
Unde-ai plecat, Iona. Te duci în alt ţinut? Dar „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmi 23, 1). Pe mare? Dar „a Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmi 94, 4). În cer? Dar nu l-ai auzit pe David spunând: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmi 8, 3). Cu toate acestea, teama l-a făcut să fugă – aşa credea; căci să scape cineva cu adevărat de Dumnezeu este cu neputinţă.
Însă când marea l-a adus înapoi pe uscat, a mers la niniviteni şi a propovăduit: „Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3, 4). Şi când a văzut că au trecut trei zile şi nu s-a întâmplat nimic din câte a ameninţat Dumnezeu, s-a rugat, exprimându-şi durerea: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea?… Fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi” (Iona 4, 2).
Ca să nu păţească, aşadar, Ilie ceea ce a păţit Iona, Dumnezeu i-a arătat pricina pentru care l-a iertat pe Ahab: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?: Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce” (III Regi 21, 29).
E de mirare! Stăpânul se îndreptăţeşte în faţa robului. Dumnezeu se apără în faţa unui om pentru ce-a făcut cu alt om. Să nu crezi, îi spune, că l-am iertat fără motiv. Nu. Întrucât şi-a schimbat felul de viaţă, mi-am schimbat şi eu hotărârea faţă de el şi mi-am alungat mânia. Asta nu înseamnă că tu vei fi considerat prooroc mincinos. Pentru că ai spus adevărul. Dacă acela nu-şi schimba felul de viaţă, l-aş fi pedepsit, aşa cum hotărâsem. Acum însă, după ce a plâns şi s-a căit, l-am iertat.
Sfantul Ioan Gura de Aur-Problemele vietii
